Femeile vor înţelege şi aprecia invenţia. Reprezintă sfârşitul tuturor problemelor noastre legate de aşezarea genţii la restaurant, fără să se murdărească, să fie sub ochii tăi şi să fie la îndemână.
Este vorba despre un BAG HOLDER personalizat. Din Londra este acesta pe care l-am pozat mândru în timp ce-mi ţinea geanta azi dimineaţă. Pe site-ul celor de la Cool Britannia se poate găsi sau pe pagina lor de Facebook presupun. Nu am cercetat încă dacă poate fi comandat online, dar e un motiv suficient de bun să faceţi o vizită în Londra pentru acest suvenir. Sau mai puteţi vizualiza pagina celor de la girlsluv2shop despre Bling Series şi Novelty Series.
Mă contrazice vreo femeie? :)
Şi totuşi... pentru genţile fără mâner, ce soluţie găsim? Gen over sized clutches?
Acţiunea "Zâmbete gratis de Crăciun" a fost un succes. A luat proporţii, aşa cum nu speram, dar m-a încântat teribil. Am reuşit, prin donaţiile voastre, să bucurăm prin cadouri îmbelşugate, 4 centre de plasament. Nimănui de acolo nu i-a venit să creadă că am venit în nume propriu, că nu suntem o fundaţie sau vreo firmă. Am strâns atât de mult lucruri şi am cumpărat din banii donaţi cele mai interesante dulciuri, cele mai proaspete fructe, rechizite ingenioase, produse de igienă şi am încântat aproape 90 de copii.
Vizitele la centre nu au fost cele aşteptate oricum. Nu am să vă vorbesc despre ochişori mari în care licăreau suferinţele ori despre condiţiile de trai care sunt în unele dintre aceste centre. Acest gen de discursuri va fi auzit la vedetele care au făcut asemenea gesturi umanitare şi nu le pot ţine secrete, ba chiar simt nevoia să pipereze cu lacrimi şi sentimente de compasiune poveştile lor menite să topească fanii. Motivul pentru care eu am făcut oarecum publică acţiunea este acela că nu dispun de puterea lor financiară ori de legăturile lor şi-am fost nevoită să mă fac auzită ca să strâng toate acele donaţii geniale. Motivul pentru care postez acum şi am să arăt câteva poze, este pentru că vreau să vadă toţi cei care au donat unde au ajuns obiectele de la ei.
Am avut parte de extreme. Am debutat cu-o vizită în centrul fără speranţă, aşa cum l-am numit eu simbolic. L-am perceput ca pe un loc unde erau adunaţi toţi cei care şi-au pierdut calea şi pentru care nu era nimeni ca să-i ridice, să-i scuture de praf şi să-i urce iar pe şine. Nu m-aş grăbi să arăt cu degetul, să spun că-i vina autorităţilor, că oamenii nu se implică. Dar ce promit e că o să studiez situaţia. Asta pentru că, dincolo de comportamentul uşor dezumanizat al copiilor, dincolo de limbaj şi de ţipete, dincolo de instinctul de acaparare dus la extrem, am simţit nevoia lor de-a mă ţine de mână şi de a mă strânge în braţe. Brusc, nu mai erau rromi, nu mai aveau vârste sau sex pentru mine, aveau doar nevoie de afecţiune. Pe de altă parte, am învăţat din celelalte centre că dorinţa lor de a primi afecţiune se poate transforma într-o obsesie pentru persoana care le-o oferă, deci e un tărâm minat şi trebuie lucrat cu mare atenţie cu aceşti copii. De acea spun că nu învinuiesc personalul de acolo neapărat, dar nici nu am înţeles în totalitate renunţarea lor la luptă, în esenţă acesta este full-time job-ul lor şi nu pricep de ce nu-l fac la grad de implicare maximă.
Ce pot face eu şi sigur am să fac, e ceea ce puteţi face şi voi. Dincolo de donaţii, cadouri, jucării, haine, dulciuri etc, au nevoie de oameni, de exemple, de tineri şi de prezenţa noastră acolo. Voluntariat se traduce şi presupune 8 - 10 ore pe lună de petrecut în centrele respective, alături de copii şi mai înseamnă implicare-n acţiunile lor. Deja am fost invitaţi pe 23 decembrie la serbarea de Crăciun a celor de la Pinocchio, din zona Vitan. O să le placă să ştie că suntem acolo.
Apropo de mulţumirile lor, trebuie să recunosc că-n fiecare centru, chiar şi-n cel fără speranţă de care vă spuneam, ni s-au cântat colinde, s-au spus poezii şi am primit invitaţii la serbările lor viitoare.
Extrema cealaltă a fost o casă de copii talentaţi, cu medalii de aur pentru jocul de ping-pong, pentru clarinet, pentru înot sau alte aptitudini dezvoltate odată cu reabilitarea şi reintegrarea lor în societate, totul fiind posibil datorită centrului care i-a găzduit. Acolo am rămas fără cuvinte. Camerele erau ordonate (spre deosebire de-a mea de exemplu), mergeau duminică de duminică la biserică iar seară de seară se rugau în capela din subsolul centrului de plasament, făceau cu rândul curăţenie la bucătărie, mergeau la Palatul Copiilor şi nu aveau nicio absenţă la şcoală, ba chiar aveau rezultate foarte bune la majoritatea materiilor. Deci se poate. Ce făcea diferenţa între acest centru şi primul despre care vă menţionam? Persoanei care ne-a primit îi spuneau mami, dânsa cânta cu ei la chiatară şi le explica reguli de societate şi conduită oricând copiii erau nedumeriţi. Au un comportament excepţional şi sunt uniţi ca nişte fraţi.
Ar mai fi ceva amănunte şi detalii picante de povestit, dar din respect pentru ei nu am să le fac publice pe blog. De asemenea nici poze cu feţele copiilor din centrele unde ni s-a interzis fotografierea chipurilor lor. O lege pe care o pot pricepe, dar sunt şi altele absurde. De birocraţii şi de legi şi hârtii şi procese verbale ne-am tot lovit, dar asta este partea mai puţin frumoasă a acţiunii şi de nedezbătut acum, din moment ce-a fost depăşită şi am reuşit oricum să ducem la capăt acţiunea.
Închei cu mesaje de mulţumire, tuturor celor care au donat şi mai apoi echipei de participare: Dragoş FRD, Cris-Mary, Bianca R., Ileana Olaru, Ruxandra Olaru, Iulia P., Mihaela S., Sabina S., Izuh, Alex Zarya, Crisu', Cristina G., Vali DVA, Alexandra H., Roxana Z., Anca Z., Lorre, Georgiana P., Manuela D., Ema, Mariciu' şi moşului nostru, mister Vicenţiu. De asemenea tuturor celor care au donat prietenilor mei şi pe care nu îi cunosc personal.
Câteva persoane foarte drăguţe din anturajul meu au avut iniţiativa de-a dona către unul sau mai mult orfelinate din Bucureşti, hăinuţe, jucării, rechizite, dulciuri, pături etc cu ocazia Sărbătorilor de iarnă. Este un moment ideal să le dau o mână de ajutor, aşa că m-am implicat. Event-ul este activ pe Facebook şi se pare că i-aţi dat deja accept (unii dintre voi), de asemenea inbox-urile voastre sunt deja pline de rugăminţile noastre pentru implicare în această acţiune.
Dacă nu vor fi doar accepturi superficiale şi chiar doriţi să vă implicaţi, vă spun că săptămâna aceasta am hotărât să-mi fac partea de treaba care mă implică în acest proiect şi să strâng de la voi, prietenii mei, tot ceea ce puteţi dona copiilor din orfelinate. De îndată de ce se strâng suficiente lucruri, vă dau detalii şi despre orfelinatul (orfelinatele) pe care l-am ales. De asemenea, puteţi veni atunci ca să vedeţi cu ochii voştri unde se duc donaţiile şi cam ce zâmbete şi fericire puteţi aduce pe faţa unor copii mai puţin norocoşi decât am fost noi. Acţiunea va fi oricum filmată şi postată pentru a vă asigura că donaţiile voastre şi-au urmat calea.
Eu nu am de gând să vă cer bani, dar, dacă totuşi nu aveţi ce să donaţi, noi strângem şi ceva bănuţi cu care o să achiziţionăm rechizite dintr-un en-gros, cât mai multe ca să le ajungă tuturor copiilor din orfelinat pentru anul şcolar. De asemenea, le vom cumpăra şi dulciuri.
Aşadar, mă ştiţi, Raluca este numele meu, e-mailul kirst_dayy@yahoo.com şi pe facebook mă puteţi găsi cu pseudonimul Kirst Day.
Contactaţi-mă, vă rog, cât mai curând posibil, ca să stabilim o întâlnire şi să colectez donaţiile.
De asemenea le puteţi contacta şi pe fete, dacă vă e mai comod: Dumitru Manuela şi Roxana Zegrean (facebook accounts).
Mulţumesc anticipat pentru implicarea voastră.
Ştiu că nu suntem singurii care s-au gândit la un astfel de proiect de Sărbători, dar asta nu face decât să ne bucure şi să sperăm că vor fi cât mai mulţi aceia care vor face acelaşi lucru pentru copii, bătrâni, persoane cu nevoi speciale.
Un post cu 1 Decembrie, despre 1 Decembrie, pe 1 Decembrie 2010
Nu, nu ştiu cum a fost parada de ziua noastră naţională în acest an. Nu am avut cum s-o urmăresc, nu am stat în faţa televizorului ca-n anii trecuţi. La parada nu am fost vreodata de 1 decembrie. În fond, nu e tocmai la îndemână să îţi serbezi ziua naţională primavara, vara, toamna, iarna. Apropo de asta, ştiţi unde-au ieşit toţi oamenii de 1 decembrie? Nu, parcuri nu, e iarnă, pentru Dumnezeu! În mall-uri. Cel puţin în Mall Băneasa a fost mare îngrămădeală. Nu tu loc de parcare, abia găseai o masă liberă ca să îmbuci ceva şi să get back to work. Da, aţi înţeles bine, nu toţi suntem privilegiaţi cu o zi liberă azi.
Aşteptam iarna, cu nerăbdare. Dar o vedeam venind cu fulgi moi de zăpadă, cu aer rece şi miros specific. Am primit în schimb un patinoar pe şosele, maşini îngheţate şi un vânt de nu te poţi ţine pe picioare. Ca să nu mai zic de picăturile reci de ploaie.
Dar e 1 Decembrie şi pentru asta spunem toţi: LA MULŢI ANI, România! Vă invit să priviţi şi-un altfel de mesaj aniversaraici.
Alte lucruri frumoase pentru mine în luna decembrie:
1. Ziua mamei mele este pe 3 decembrie. Da, ştiu că mai e şi ziua de naştere a lui Cătălin Botezatu şi Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi. De asemenea, ziua altor 3 persoane pe care le cunosc şi a multor altora. Dar cel mai important motiv de party este că mama mea face un frumos număr de ani. La mulţi ani!
2. Mi-am decorat biroul şi sunt în spiritul Crăciunului.
3. Abia aştept să merg pe 4 decembrie cu tiza mea Raluca la spectacolul lui Grigore Leşe de la Sala Radio.
Grigore Leşe: “Menirea mea în această lume este să-mi înnobilez strămoşii prin cântec”
Pe 4 decembrie, la Studioul de Concerte „Mihail Jora” (Sala Radio – str. General Berthlot nr.60), de la ora 19.00, se aud Cântece de ascultare, despre păstori, „picurari”, dragoste, dor, înstrăinare.
4. Mai că uitasem să menţionez despre ţinuta pe care am creat-o special de Ziua României. Urmăriţi teaser-ul celor de la AloModa şi puteţi crea şi voi. Detalii aici.
Da, domne. Părinţii ăştia. Mai ales mamele. Se-ncăpăţănează să ne arate cum e drept să faci un lucru.
Că nu e bine să faci aia, dar nici pe cealaltă, că trebuie să asculţi şi să nu te urci în copac. Ei bine, eu m-am cocoţat în copac. Pentru că am vrut eu şi pentru că mi-e bine aici sus. Dar mama nu şi nu, chitită să mă scuture de-acolo ca pe fructele pârguite. A încercat să se urce chiar după mine-n copăcel, ehe, câtă voinţă, uită că după doi copii şi-o dusă tinereţe, cocoţatu-n copaci e cel puţin o provocare. Ah da, mai e şi prostul ăla de frate'miu, tot gură cască după fusta mamei. Ce? Ce vă uitaţi toţi?
Andi Moisescu a postat ieri pe pagina lui de Facebook un clip interesant din cadrul festivalului de fotografie GetXoPhoto de anul acesta, unde cei de la Contrapunto Barcelona au venit cu un concept interesant şi anume acela de a ironiza tipicele răspunsuri pe care le dau oamenii atunci când sunt întrebaţi: "Ce-ai făcut în weekend?". Reacţii, de obicei, vagi ori care nu exprimă realitatea.
În afară de cel postat de Andi, pe care-l voi afişa şi eu, Oficina (La birou), campania mai conţine încă un clip intitulat Vecinas (Vecinele).
Până acum, reacţiile pe facebook, în afară de obişnuitele: "super", "marfă", "tare", "te pup, Andi" etc, am citit păreri precum că este aşa de bine că nu se poate vedea ce este în mintea noastră de fapt, ori că e amuzant să vedem ceea ce-şi imaginează unele persoane despre cum s-au întâmplat anumite lucruri, altfel decât realitatea, desigur. Nici nu vreau să comentez mai mult, nici nu aş avea de ce, sunt amatoare de publicitate ca şi ei, sper doar că cei din România care lucrează în publicitate sunt inteligenţi.
Fotografiile folosite în cele două clipuri au fost expuse în cadrul festivalului GetXoPhoto şi au fost făcute cu permisiunea oamenilor filmaţi. Ele, fotografiile, au fost de asemenea afişate într-un oraş din Spania (Bilbao dacă m-am documentat bine) pe panouri mari, iar clipurile au rulat la televiziunea spaniolă seară, târziu.
Niciodată nu am ştiut să răspund care este anotimpul meu preferat. Primăvara e interesantă pentru că aduce prospeţime şi vine să te dezmorţească atunci când aveai nevoie mai mult, vara e plină de surprize şi miroase a nisip fin şi a valuri spumoase, toamna e romantică şi te atinge în culori roşiatice, iar iarna are un miros... miros de zăpadă şi de emoţie pentru sărbătorile minunate pe care le-aduce.
Sunt născută iarna, în luna iubirii, februarie adică, dar niciodată nu mi-a inspirat iarna, în special februarie, iubire. Oricum, e ceva ce-mi place la fiecare anotimp în parte, iar dacă toamna m-a îmbătat de romantism până acum, te eşarfe colorate şi ghete asortate, e rândul iernii să mă aducă-n braţele emoţiilor, să mă facă să aud colinde din orice colţ al străzilor şi mai presus de toate să mă trezească-n miez de noapte şi să mă facă să deschid fereastra şi să miros. Să miros zăpada ce urmează să vină... curând.
Astăzi am dat o fugă-n mall-ul cel mai apropiat şi desigur, nu am rezistat tentaţiei de a păşi-n magazinulBam boo. Mă chemau colindele dintr-un trenuleţ ce gonea iute pe o şină improvizată, găzduită de măsuţa centrală a magazinului. Lângă, luceau brazii argintii, aurii dar şi cei rubinii, mândrii-n hainele lor noi de sărbătoare. Erau vedetele magazinului şi nu scăpau niciun cuvânt de-uimire, le culegeau pe toate şi parcă tot mai aprins şi mai vânjos se umflau în ţinutele lor de gală. Clopeţeii cu brăduţi, reni ori fulgi de nea scoateau clintelele clare, de sărbătoare, oricând cineva le atingea. Păturile moi cu imprimeu cu reni ori dulciuri de Crăciun m-au prins de mână şi m-au mângâiat cald atunci când era să trec grăbită şi să nici nu le remarc.
Lumânărele calde când le priveai neaprinse chiar şi câte un suport zâmbitor din maldăre de ghirlande s-au prins de mâna mea şi nu le-am putut rezista. Şi esenţe bogate-n scorţişoară, ori cutiuţe magice şi-un carusel simpatic m-au cucerit pe loc. Tot mai mult îmi miroase a Crăciun şi tot mai mult aştept fulgii de nea. Nimic rău nu mi s-a întâmplat vreodată iarna. Mă protejează, ştie ea de ce.
Îmi mai aduc aminte de iernile copilăriei, ba chiar şi cele ale adolescenţei, de sălile frumos împodobite în care-am păşit de mică, de porturile populare şi de colegele mele de la Carmina Teneracu care cântam colinde şi topeam inimile celor mai simandicoşi invitaţi de la petrecerile cu pricina.
Radio... maşină... condus... drumuri lungi şi multe. Melodii obsedante.
Mai nou, de ceva vreme, Eminem nemuritorul şi domnişoara Rihanna ne tot cântă depre cum iubesc unii felul în care sunt răniţi. Aşa-i, scriam şi pe facebook, că Rihanna a deschis de multe ori gura şi nu m-a mişcat niciodată. Poate pentru că n-am organe genitale masculine. Oricum, de data asta, a deschis-o ca s-o zică bine, SUNTEM NIŞTE MASOCHIŞTI.
Bărbaţi, femei, adorăm să suferim, ne adâncim în durere, pentru că ne place, e clar. Ce nu ne dăm toţi seama, e că implicit, rănim. Dar până nici asta nu mai contează. E mai dureros să frângi o inimă decât un picior? Regulile jocului sunt altele acum, din ce în ce mai serioase. Îmi plăcea mai mult când era distractiv şi nu aşa înspăimântător.
Pentru cine nu cunoaşte melodia care-mi justifică criza de realitate, click here.
Un post despre sexualitate. Despre acceptare. Despre întrebări şi câteva răspunsuri, sper.
Lăsând la o parte explicaţii pur biologice sau şocuri emoţionale ori alte detalii psihologice, ce-i face pe unii bărbaţi să nu prea fie bărbaţi? Ce-i face să fie atât de feminini în gesturi, atât de atenţi la detalii şi atât de preocupaţi de lucruri feminine? N-aş putea spune că nu-i înţeleg ori că nu-i accept, dar nu mi-e foar clar.
În viziunea mea (de femeie), a fi bărbat presupune ceva mai mult decât păr pe piept, discuţii tembele despre superioritatea masculului în trafic ori despre faptul că se pot spăla pe dinţi şi pot face pipi în acelaşi timp (ceea ce m-ar surprinde oricum, dar fie). Deci, nu desconsider bărbaţia unui tip doar pentru că nu foloseşte organului lui genital în vorbire ca semn de punctuaţie.
Că sunt feminini poate că nu-i o problemă, dar cu faptul că-i subţire graniţa spre pure gayness nu-s total de acord. În sensul că nu pricep foarte bine atracţia asta pentru acelaşi sex şi deci nu pot fi de acord cu ceea ce nu pricep. Asta nu-nseamnă că o să merg la gay parade să-i împroşc cu roşii sau ouă crude.
Lăsând la o parte tendinţa instinctuală de-a judeca, ce-i oare în mintea şi-n sufletul lor? Ce-i face să fie altfel în acest mod?
Time meant nothing, as I always want it to go fast.
So I supposed it didn`t have the regular meaning for me anymore. Then I started to have flashes about moments in time, that really made my life the way it is right now. It also made me think about the way that minutes or seconds raised the sky-scraper my existence is.
At so many levels, so many things and enough memories to make me forget (by mistake I hope) so easily as I drink my tea every morning. Every morning my meaningless time lets me to.
Ei gata, m-a apucat şi pe mine!
Dorul de concediu...
Nu mă pot plânge, pe cât de sedentară şi lipită de scaunul confortabil de la birou sau din maşină sunt în timpul săptămânii, pe atât de străină de acestea sunt în weekend-uri. Încerc să îmi fac timp să ies din oraş cât mai des ori să am ceva activităţi outdoor chiar dacă rămân în Bucureştiul meu iubit.
Când vine vorba de concediu, de mulţi ani încoace aleg străinătatea. Din diverse motive, nu aş putea să le discut acum pe toate. Când am avut chef de leneveală, de soare, mare şi plajă, am ales Grecia, Turcia, ba chiar Bulgaria. Alteori, când am avut chef de vizitat, de cumpărături şi de simulat traiul în diverse oraşe europene, am ales de pildă Parisul, Amsterdamul, Haga ori Rotterdam ş.a.m.d.
Anul acesta (cel puţin vara aceasta, pentru vacanţa de iarnă nu am încă planuri) am decis să-mi fac concediul în România. Gata, Elena Udrea poate să fie fericită, m-a convins să-mi petrec concediul în România! Eh, hai gata, că nu-i meritul ei!
Ceea ce vroia să fie un tur al ţării, cu mai mulţi prieteni, s-a transformat din cauza condiţiilor meteo şi a lipsei timpului pentru unii dintre noi, într-o ieşire în Delta Dunării. Gura portiţei mi-a atras atenţia în primă fază, cu peisajele şi serviciile mult lăudate.
Am discutat apoi cu prietenii mei din Tulcea (foşti colegi de facultate) şi mi-au adus aminte de Sfântu Gheorghe şi de Festivalul de film Anonimul care are loc anual în luna august acolo. Am fost de asemenea sfătuită să rezerv imediat o cameră, căci e mare înghesuială în acea perioadă. E adevărat, cu greu am găsit o cameră liberă în perioada aleasă de mine, dar din fericire, am reuşit! 10 zile în Delta Dunării!
Aşadar, pe 5 august, alături de bloggerul meu preferat, voi pleca spre Sfântu Gheorghe, iar între 9 şi 15 august mă voi delecta privind proiecţii ale filmelor de scurt şi lung metraj, lucru pe care-l voi îmbina cu ceva soare, plajă şi plimbări în deltă. Ăstai planul meu de concediu, să vedem cât la sută se concretizează şi de asemenea în ce măsură voi fi la fel de încântată şi după concediu. Sunt propriu-mi studiu de caz!
Voi ce faceţi sau ce aţi făcut în vacanţa voastră de vară?
Le 14 juillet 1789.... O altă zi naţională a uneia dintre ţările acestei lumi, care se sărbărtoreşte vara! E mai bine să lupţi vara pentru independenţa ta oricum.
Dacă pe 4th of July, prietenii mei locuitori ai frumoasei Americi postau pe facebook poze din glamours-ul NYC, de la petreceri pe acoperiş, cu frumoase focuri de artificii ori de la grătare în Central Park and so on. Ei bine, azi pe 14 iulie, aştept veşti despre cum se petrece în Franţa de la o foarte bună prietenă de-a mea din Paris, la a cărei nuntă am petrecut anul trecut în oraşul luminii şi al iubirii.
Paris-ul şi Franţa-mi sunt pe plac, e clar, atâţia ani de studiu al limbii şi istoriei francezilor au însemnat ceva. Îmi aduc aminte de şcoala generală, când făceam concursuri de cultură franceză, ne împărţeam în echipe de câte 6 membri (echipa mea se numea Les Formidables) şi ne-ntreceam în ani şi bătălii, monumente ori vreun institut, în regi şi preşedinţi. Şi toate astea pentru ce? Pentru CĂRŢI franţuzeşti. Ce miză penibilă, ar comenta acum elevii de clasa a 6a.
Deci îmi place Franţa, mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă draguţă cu podgorie din Nantes, să călăresc dimineaţa pe terenurile mele şi să-mi inspectez cele mai nobile viţe! Pe de altă parte, deşi urăsc americanii, mă văd locuind în New York, categoric. Până una alta, îmi iubesc oraşul, Bucureşti, iar asta e diferit de ceea ce îmi place ori ceea ce mă văd făcând. E o certitudine faptul că-mi iubesc oraşul.
Pentru Franţa, pentru o zi minunată! Dincolo de vestea proastă pe care am primit-o astăzi, referitoare la moartea artistei noastre cu părul de foc, Mădălina Manole (nicio mamă a unui copil care încă stă în pătuţ şi nu înţelege şi nici n-o să înţeleagă prea uşor ceea ce s-a întâmplat, NU merită să moară de ziua ei, chiar dacă se presupune că a fost suficient de laşă încât să ia singură această decizie).
Ar trebui să aştept şi să fac un top cu toate vietăţile funny care se scarpină mai mult sau mai puţin inteligent, dar nu mă pot abţine, deci ia de aici:
Problema cu maşinile astea e că au nevoie, în diverse momente ale zilei, de câte un loc de parcare. Cine ar fi crezut că locurile de parcare disponibile au ajuns la fel de rare la noi în oraş precum IQ-ul peste `80 la vedetele prefabricate?
Ah şi dacă tot vizualizaţi un filmuleţ de pe youtube, nu uitaţi să apăsaţi butonul "Vuvuzelă", e tare la modă şi a apărut ca urmare a numeroaselor declaraţii de la persoane care susţin că nu pot urmări altfel un filmuleţ, decât împreună cu celebrul sunet de vuvuzelă.
Când apele uneori par să curgă în direcţii anapoda şi când soarele uită să zâmbească unei bucăţi de pământ, când oamenii nu mai strălucesc, iar acţiunile devin banale, atunci abia... mă demoralizez.
De obicei, nici nu-mi trece foarte uşor. Nu mă ajută dorinţa nimănui de-a-mi schimba dispoziţia. Dispoziţia mea negativă este de foarte multe ori psihică, dar şi fizică. Ah, mai e şi invizibilă (asta pentru că nu mi-aş dori să fiu întrebată de fiecare persoană cu care intru în discuţii, despre stările mele sufleteşti rele, de aceea le fac greu detectabile).
Dacă nu e cineva (şi cum nu poate fi mereu cineva) care să mă culeagă din părţile pe unde mi-am împrăştiat entuziasmul, este de cele mai multe ori, ceva. E Bucureştiul cu... Calea Victoriei, cu... centrul vechi, cu... Dâmboviţa şi cu... Colentina mea iubită. Sunt locuri, situaţii şi tare-mi place să le fur energia.
Mă simt bine cu Bucureştiul. Mă simt aşa de bine. Împăcată şi liniştită precum clădirea unei şcoli într-o zi de sâmbătă. Aţi observat vreodată una? Sâmbăta nu mai este aceeaşi din timpul săptămânii, sâmbăta nu mai are aceleaşi caracteristici, e altfel, e alta fără să fie nouă.
Kirst Day, O scriitoare (pe-al ei blog) tare fericită
Nu este un post canalizat împotriva fumatului, a fumătorilor ori a tutunului. Personal, sunt nefumătoare, dar lucrez pentru o companie care distribuie ţigări, deci nu mă pot cataloga drept luptătoare împotriva acestui viciu. Ba am chiar am aprins uneori câte o ţigară la vreo ieşire cu prietenele în oraş, dar pur şi simplu acest lucru nu mi-a creat o dependenţă, nu m-a făcut să simt nevoia de tutun în niciun moment al vieţii, fie el oricât de stresant. Şi nici nu-i văd rostul acestei acţiuni într-o înşiruire de activităţi zilnice.
Nu am de gând să spun cu cât îţi scurtează viaţa o ţigară, să fac campanie anti dependenţă şi nici nu condamn slăbiciunea unei persoane în faţa foilor uscate de tutun şi a ţigaretelor frumos ambalate şi atractive. Ba chiar grupul de companii pentru care lucrez comercializează şi tutun adus din Cuba, faimoasele trabucuri cubaneze ori cigarrillos, vestitele ţigări din foi; e o plăcere să admiri eleganţa şi luxul cu care sunt prezentate aceste produse şi câti oameni le apreciază. Din asta-mi câştig, în mod indirect, venitul lunar şi nu am niciun reproş în privinţa aceasta.
Atrag atenţia asupra lipsei manierelor. Manierele nu ţin de naţionalitatea ta, de faptul că locuieşti într-o ţară mai mult sau mai puţin educată, deschisă şi decentă. Mereu m-am întrebat de ce fumează oamenii lângă nefumători, fără permisiunea acestora? Mai rău, de ce fumează vicioşii lângă copii? Copiii lor sau ai altora. De când ai voie să fii nesimţit, doar pentru că ai o dependenţă?
Nu generalizez, evident, nu săriţi, categoric sunt şi fumători educaţi. Vorbesc de cazuri aparte; aduc subiectul în discuţie pentru că am văzut personal cum părinţi fumează lângă copii, cum colegi fumători nu au nicio jenă în a fuma non-stop lângă acei camarazi nefumători, cum omul fumător, condus de o neputinţă evidentă de-a se abţine, devine, un, mă scuzaţi, nesimţit.
Când vine anotimpul rece, mă gândesc cu groază că la vreo invitaţie a unui prieten va trebui să suport o încăpere plină de fum a unui local, că mă duc într-un club şi când revin, toate hainele şi părul îmi vor mirosi îngrozitor. Dar, Slavă Domnului, în tot mai multe localuri fumatul este interzis, ori fumătorilor li se sugerează accesul într-un loc bine amenajat pentru inhalat fum în plămâni (desigur, nu mă refer la acele restaurante unde locurile pentru fumători sunt separate de cele pentru nefumători printr-o plantă decorativă, eventual din plastic).
Empatică fiind, cred că-i pot înţelege şi pe fumători, o fi greu să ieşi din restaurant la 11 noaptea într-o seară geroasă de decembrie ca să-ţi satisfaci nevoia de a umple plămânul cu fum cât se poate de nociv, dar trebuie să conştientizeze că a fuma este o alegere, pe care ţi-o asumi responsabil, indiferent ce aduce aceasta alegere cu ea.
În această ecuaţie, nefumătorul nu are nicio obligaţie.
De ceva vreme, aţi observat desigur că avem şi în România biscuiţii OREO.
Am fost cea mai fericită când am observat cum stocurile din depozitul companiei pentru care lucrez se umpleau de coduri de material specifice. Sunt preferaţii mei, iar ăsta-i lucru mare, având în vedere că-s o persoană care nu se dă în vânt după dulciuri, de niciun fel.
Primul "contact" al meu cu Oreos a fost în filmele americane pe care le vedeam. Super interesant mi se părea să iei un pahar cu lapte şi-un biscuite Oreo şi să le savurezi înainte de culcare.
Apoi îmi aduceau rudele şi prietenii care soseau în vizită din alte ţări. Evident, de când îmi tot petrec vacanţele şi în afara României, stocurile mele de biscuiţi Oreo sunt mereu reîmprospătate. Duty free-urile sunt tărâmurile mele preferate pentru achiziţionarea biscuiţilor minune; dacă pe prietenele mele le găseşti la raionul de parfumuri, eu sunt mai întâi la cel care conţine biscuiţii Oreo!
Spun asta pentru că e ceva de menţionat în cazul meu, cum nu mă dau în vânt după dulciuri, dragostea mea pentru biscuiţii Oreo vine ca un şoc! Celălalt şoc e că majoritatea prietenilor mei devoratori de dulciuri nu împărtăşeşte acelaşi sentiment, chiar Oreos nu sunt în lista lor de gustări preferate. De asemena mi-au zis că poate nici eu nu-i adoram dacă nu ar fi existat marketingul agresiv făcut de brand acestor biscuiţi, în afară, căci reclama din România este cel puţin penibilă. Oricum ştiu că nu aş mânca ceva ce nu-mi place cu adevărat .
Deci citatul ăla cu "Principala perfecţiune a omului este de a avea un liber arbitru, care îl face demn de laudă sau de dispreţ." se aplică şi câinilor?! :P
Azi îl ridic de la căminul temporar şi-i voi oferi multă mâncărică bună, o băiţă excelentă şi iubire necondiţionată! :)
*iniţial era vorba să-l botez Vuvuzela, când credeam că e fata (sursa de inspiraţie este evident jucărioara care a creat mare fâs în presa internaţională zilele astea)
UpDate:poze proaspete cu Vuvuzel (are şi-o meserie se pare, e model)
Ieri mi-a fost publicat unul dintre articolele de pe blog pe site-ul celor de la SmartWoman. Apariţie care a adus în prima zi peste 2800 de citiri şi vreo 80 şi ceva de comentarii răutăcioase. În mare parte, comentarii lăsate de sexul masculin, supărat din cale-afară pe mine, o persoană cu îndrăzneala de-a aborda un subiect sensibil. Situaţie care m-a încântat la maxim. Mă unge pe suflet instabilitatea unor persoane. Nu m-a dezamăgit întâmplarea, pentru că nu am aflat nimic nou, oamenii fără argumente practică atac la persoană de multă vreme; persoana atacată clar nu este una sensibilă, deci nu şi-au atins oricum targetul.
Pe de altă parte, au intervenit femei inteligente şi atente, bărbaţi deschişi la minte, toţi dispuşi să trateze subiectul elegant, ca pe o dezbatere inteligentă cum a fost intenţionată. S-au spus poveşti interesante, atât de femei, cât şi despre bărbaţi, referitoare la experienţe ori situaţii reale. E adevărat, nu au fost la fel de multe precum comentariile care loveau în subsemnata, ca principal vinovat pentru apariţia subiectului (Femei vs. Bărbaţi) în Univers.
Am vrut ca articolul meu, mai mult sau mai puţin ironic, să fie aruncat precum un os unei haite de câini hămesite. Rezultatul? Au muşcat toţi. Citind comentariile de pe site vă puteţi convinge şi singuri.
Dacă voi considera necesar, am să fac mai târziu un update cu ceva concluzii după minunata dezbatere a articolului meu pe site-ul smart woman, articol care însuma cu ceva vreme în urmă 3550 de citiri şi 133 de comentarii.
Poate este un subiect care, aşa depăşit şi plin de clişeu cum pare, atrage încă atenţia.
Am primit o leapşă de la my dear Molie, of course. De asemenea, o leapşă de genul acesta era în drafts la posturile mele, primită cu ceva săptămâni în urmă de la Nice cea simpatică. Aşadar le combin si purced în a completa:
Zodia: Peşti Aş vrea: multe lucruri pe care banii nu le pot cumpăra Păstrez: lucruri unicat Mi-aş fi dorit: să am prieteni adevăraţi Nu-mi place: să-mi repet outfit-urile în aceeaşi săptămână Mă tem: de oamenii inteligenţi, dar rău intenţionaţi Aud: mereu doar ceea ce vreau să aud. Îmi pare rău: ca există oameni care mă mint şi au impresia că nu mă prind de asta Îmi place: să fac shopping, să conduc reuniuni şi să ţin discursuri Nu sunt: superficială Dansez: foarte bine Niciodata: să nu mă minţi (am un pact ciudat cu natura, nu ştiu cum naiba, dar dacă nu mă prind, aflu oricum) Par: inabordabilă Plâng: niciodată-n faţa unui bărbat şi niciodată în public Nu-s întotdeauna: senină Nu-mi place la mine: lipsa de răbdare Sunt confuză: când două persoane se contrazic Am nevoie: să fiu înconjurată de persoane mult mai inteligente decât mine Ar trebui: să-mi fac timp pentru sport
S-o dau şi mai departe.... to all my readers :-)
Completaţi, vă rog!
Veşnicul subiect este de foarte multe ori în atenţia noastră, a oamenilor, fie că suntem într-o pagină virtuală lăsând comentarii la un articol de pe un blog, fie că suntem într-o terasă cu prietenii, fie că suntem la serviciu şi participăm la o discuţie despre abilităţi şi talente, fie că suntem la cină cu un partener interesant şi ne putem permite o win-win conversation care, mă rog, uneori nu se încheie la fel de promiţător precum poate începe.
Ideea mi-a venit când am citit o declaraţie care suna cam aşa: Pentru fiecare doi bărbaţi care termină facultatea şi au o diplomă universitară, trei femei fac acelaşi lucru. Bine, asta nu spune nimic. Sunt oricum mai multe femei decât bărbaţi, deşi femeile pun totuşi mai mult accent pe studii. La începutul acestui an, femeile au atins majoritate în ocuparea forţei de muncă în U.S. pentru prima dată în istorie. Cei mai mulţi manageri sunt acum femei. Asta spune ceva. (Sursă.)
Sunt sigură că nu doar în U.S. există această situaţie. Categoric şi noi avem parte în România de aşa ceva.
În Coreea de Sud, de exemplu, după ce au renunţat la transformarea în servitoare a mamelor care nu puteau naşte băieţi şi se rugau la spirite să omoare fetiţele nou-născute, în anii `70-`80, Guvernul a început, odată cu ceea ce se numeşte revoluţie industrială, să încurajeze femeile să lucreze. Ceea ce au şi făcut doamnele, s-au mutat la oraş, au început să studieze şi să avanseze rapid de la job-uri industriale, la cele de introducere date ori redactare până la posturi cu adevărat profesionale. Astfel, până în 1990, legile s-au schimbat, femeile puteau păstra custodia copiilor lor după divorţ şi puteau moşteni proprietăţi. Peste jumătate din femeile din Coreea, conform sondajelor din 1985, susţineau cu tărie că trebuie să aibă măcar un fiu. Acest procent a scăzut simţitor până în 2003, când doar 15% dintre femei mai susţineau acest lucru.. Cam aceleaşi lucruri bune se întâmplă acum şi în India şi China. În Liberia, preşedintele Ellen Johnson Sirleaf îşi prezenta în campania electorală propria ţară ca fiind un copil bolnav ce avea nevoie de protecţia unei mame. Prima ţară cu majoritate feminină în Parlament a fost Rwanda.
Acum, oamenii preferă să aibă copii fete, căci cel mai des când îşi imaginează un copil cu un viitor strălucit şi de succes, acel copil este de sex feminin.
Aşadar femeile s-au activat şi au ajuns în locurile binemeritate. Ba chiar au făcut-o suficient de rapid. Au ajuns să câştige mai mult decât bărbaţii, să aibă proprietăţi şi să se descurce foarte bine şi singure. De aceea oare, din anii `70 până în zilele noastre, procentul femeilor măritate a scăzut considerabil? Atunci 84% dintre femeile cu vârste cuprinse între 30 şi 44 erau căsătorite, iar acum 60% sunt. În 2007, abia 43% dintre femeile fără liceu absolvit erau căsătorite.
Autoritatea bărbatului e subminată considerabil, chiar la prima punere pe hârtie a salariului ei comparativ cu salariul lui. Dacă totul se reduce la cifre, then who`s the boss now? Ideea este că eu urăsc superficialitatea şi în niciun moment al vieţii mele nu mi s-a părut deplasat ca soţia să câştige mai mulţi bani decât soţul ei. E perfect normal şi nu văd ce impediment ar putea fi acest detaliu într-o relaţie serioasă. Dar începe să mă intrige subiectul atunci când bărbatul îşi aduce aminte de lecţiile învăţate în familie: ştie, deci, să fie orgolios. Are testosteron şi-l macină. Desigur, nu oricând, îşi calcă adeseori pe orgoliu dacă aparentele inconvenienţe aduse de succesul femeii de lângă el se transformă în adevărate oportunităţi.
Apropo de testosteron, se studiază încă dacă este cauza deciziilor pripite pe care le iau bărbaţii în afaceri. Cu alte cuvinte, se caută o scuză bărbaţilor în faţa femeilor de succes care reuşesc să ia decizii bune în afaceri, gândite la rece, precaute, flexibile în abordare, dar hotărâte.
Bărbaţilor le plac competiţiile cu femeile, doar pentru că au impresia că ele nu vor câştiga şi vor fi nevoiţi să le consoleze şi să le trateze corespunzător. Dar cum în ultima vreme, femeile câştigă tot mai des competiţiile profesionale cu bărbaţii, jocurile nu mai sunt chiar aşa amuzante şi riscă să nu mai fie nici fair-play.
Bărbaţii nu pot avea o relaţie cu o femeie puternică, cu o câştigătoare ori cu o femeie căreia îi reuşesc mereu planurile. Chiar dacă nu recunosc asta, vor fi mereu probleme şi vor exista mereu frustrări în respectiva relaţie. Iar orgoliul bărbaţilor nu merge într-un sens bun, pentru că nu-i ambiţionează, îi înrăieşte şi-i îndepărtează. Este mult mai greu pentru femeia modernă să-şi găsească un soţ. De multe ori ajunge la suficiente compromisuri.
Femeile divorţează acum şi se descurcă perfect singure, chiar dacă au peste 50 de ani (Demi Moore, Madonna, Susan Sarandon). Îşi permit boy-toys, că tot vorbeam de Ashton Kutcher acum ceva vreme şi nu sunt văzute precum femei disperate, ci ca puncte de sprijin pentru tinerii disperaţi, mereu în căutare de femei care au succes, sunt independente şi au experienţă. Pe de altă parte, în filmul Up In The Air, personajul unui bărbat ca George Clooney este considerat prea bătrân ca să fie atrăgător de colega lui de muncă, tinerică ce-i drept şi este refuzat de o femeie mai în vârstă (de care se îndrăgosteşte după ce se culcă cu ea) care se dovedeşte a fi căsătorită. Dacă şi George Clooney este refuzat....
Cu cât femeile domină mai mult, cu atât încep să se comporte ca sexul dominant. Sunt agresive, comit infracţiuni, precum femeia din The Ghost Writera lui Polanski, ori ca personajele intereptate de Lady Gaga şi Beyonce în Telephone, inspirate din Thelma şi Louise, care, de data asta, în loc să se sinucidă, îl omoară pe un fost iubit şi la întâmplare pe alţii, apoi scapă cu ajutorul camionetei lor galbene şi încheie scena cu o replică lăudăroasă: "We did it, Honey B."
În teorie, aşa şi trebuie. Când o parte a unei civilizaţii este împiedicată să se dezvolte, atunci când o va face va depăşi sigur partea care a împiedicat-o.
Nu mai suport.
În drum spre muncă, azi, aşteptam să-şi săvârşească mersul pe trecerea de pieton o farmacistă aparent cochetă. Cum îşi purta părul?! Prins într-un scrunchie (jur că nu-mi vine acum denumirea în limba română). Chestia aia penibilă dintr-un material catifelat sau mă rog, diverse ţesături, cu care îşi prindeau femeile părul acum 30 DE ANI!
Femeile par să fie mult mai open-minded, sunt puternice, se îmbracă din ce în ce mai bine, au idei bune şi au învăţat să şi le expună de asemenea. DAR come on, fetelor! Scrunchie?!
Spuneam că azi am cedat nervos, pentru că deja am văzut în ultima vreme mult prea multe femei cu părul prins aşa... Şi nu orice femei, unele pe care, probabil, dacă nu le-aş fi văzut cu părul prins aşa, le-aş fi admirat.
Dar sincer, cum ai face asta? Tu, mare avocat, sau director de marketing şi femeie elegantă, cum ţi-ai prinde părul cu aşa ceva şi ai ieşi în lume? Nici măcar seara, acasă, când te demachezi...
Girls, that goes for our today`s DON`Ts in hair fashion :))
Am fost aseară la filmul Killers. Credeam că după ziua lungă şi uşor stresantă, nimic nu mă mai poate relaxa. Ei bine, a reuşit această comedie-acţiune, o combinaţie interesantă, ca şi alăturarea pe ecran a personajelui lui Ashton Kutcher şi Katherine Heigl. O idilă superbă, visul oricărei femei, care începe unde în Nice, pe frumoasa Coasta de Azur.
Jen (Katherine Heigl) este o tipă obişnuită, calculată, deloc spontană, iar el este bărbatul misterios, cu un trup superb şi gesturi fine, care se îndrăgosteşte, surprinzător, de fata uşor ştearsă din peisajul său înconjurător. O poveste tipică filmelor americane, însă nu asta face filmul interesant, ci acţiunea, faptul că toţi cei din jurul cuplului mortal încearcă să-l omoare pe fostul agent CIA, Spencer (Ashton Kurcher), în schimbul unei recompense de 20 de milioane de dolari.
Pare a fi un film care doreşte să încânte partenera cu ceva romantic, partenerul cu ceva acţiune şi în general pe toata lumea, cu ceva comedie. Şi reuşeşte în principiu, căci bărbaţii din sala nu au fost la fel de plictisiţi ca la o comedie tipică, romantică. Ca idee, filmul se situează undeva între Mr and Ms Smith, pentru ca e mai puţin serios, cum de asemenea e mai puţin amuzant ca Date Night. Oricum băieţi, nu-i numai acţiune, se discută despre sinceritatea într-o relaţie, ceva responsabilitate, dar scenele cu împuşcături şi explozii sunt suficiente ca să nu numiţi filmul a chick flick.
Şi pentru că un banc bun, primit pe mail într-o dimineaţa neprietenoasă, nu strică:
Directia Management Resurse Umane a Ministerului Apararii Nationale "descoperă" că în ultima vreme are prea multi ofiţeri... se hotărăşte că acelora care vor să plece benevol, "ca să nu fie daţi afară fără nimic", să li se acorde un bonus special de 100 euro pentru fiecare centimetru al distanţei în linie dreaptă dintre oricare două puncte de pe corp. Ca un semn de bunăvoinţă a Guvernului şi cu aprobarea Cotroceniului, fiecare ofiţer are dreptul să indice punctele de preferinţă. Primul intră un ofiter de aviaţie, foarte suplu, cere să fie masurat din creştet până în vârful degetelor de la picioare. Avea 1.95m, aşa că primeşte un cec de 19.500 euro. Al doilea vine un ofiţer de marină si cere să fie măsurat din vârful degetelor de la picioare până la vârful mâinilor întinse deasupra capului - "atât cât are când înoată" - şi măsoară 2.55m. Pleacă marinarul cu un cec de 25.500 euro. Intra şi al treilea ofiţer, un zdrahon de infanterie. Când e întrebat cum să fie măsurat, ăsta zice: "Din vârful penisului până la testicule". Mustăcesc ăştia de la pensii între ei şi îi atrag atenţia că ofiţerii anteriori plecaseră cu nişte cecuri frumuşele. Asta nu şi nu, că pe el să-l măsoare cum le-a cerut. "OK", zic ei. Aşa că medicul îi cere ofiterului să-şi dea jos uniforma. Infanteristul se dezbracă, medicul scoate ruleta, o pune pe varful penisului şi după primii 20 de centimetri se aude un strigăt: "Dumnezeule mare! Unde vă sunt testiculele?..." Ofiterul: "In Irak"
Leapşă, leapşă... de la Niceey Nice, draga mea colegă de blogosferă...
1. Cât de des te enervezi?
În ultima vreme, cât mai rar... mă străduiesc cel puţin. Am realizat că mă simt rău când fac asta, chiar şi fizic, dar mai ales psihic, atrag toate nenorocirile asupra mea şi mă scoate din minţi ideea că-mi fac rău cu propria mâna. Desigur, m-ar ajuta ca persoanele din jurul meu să fie ceva mai înţelegătoare. Asta pentru că reuşesc să mă enerveze cu adevărat, doar persoanele la care ţin. În rest, cu ceilalţi, dau impresia că mă mai enervez, îi face să jubileze şi să lase garda. E un moment bun să ataci.
2. Când te enervezi suni pe cineva să te calmeze?
Depinde cine mă enervează. De obicei, eu sunt psihologul familiei şi-al grupului meu de prieteni, eu primesc telefoanele însoţite de poveşti interminabile şi de cereri de sfaturi şi etc. Dar ideea este că-mi place. Pentru mine însă, consider că dacă eu nu am un sfat bun sau o soluţie ok, nimeni nu are. Dar recunosc, mă calmează uneori să vorbesc cu una dintre prietene când mă enervează iubitul meu, să vorbesc cu mama ori cu tata când mă atacă persoane puternice şi nu am soluţii imediate ori să-i povestesc iubitului despre situaţiile neplăcute din restul zilei mele (muncă, facultate, divergenţe cu prietenii etc).
3. Te calmezi repede, sau urli ca nebunul?
Da, într-un cadru în care mi se permite, mai urlu, recunosc. Dar când sunt FOARTE nervoasă. Altfel, din educaţie şi bun simţ, nu ridic tonul. Decât, repet, dacă e la derută.
Iar de calmat repede, nu prea sunt genul. Dacă m-a enervat o situţie, îmi trece cam greu. Nu-i înţeleg pe cei care acum tună şi fulgeră, iar peste 10 minute râd copios şi zâmbesc larg. Mie-mi ia şi ZILE să-mi revin după o situaţie tensionată.
4. Ca metodă de a scăpa de nervi, bătaia este o opţiune?
Bătaia cui?! Uf, nu lovesc oameni, decât neintenţionat. Şi mi s-a întâmplat, am aruncat de nervi cu un obiect în cineva, culmea, l-am şi nimerit, i-am spart arcada... so, NU, AŞA NU! Never again! Dacă simt nevoia asta, au cei de la sala la tae-bo un super sac de box pe care-l pot lovi în voie. E minunat!
5. Din cauza nervilor ţi s-a întâmplat să pierzi un prieten?
Ca orice fan adevărat al serialului Sex and the City şi al filmului Sex and the City, am fost, de cum a început să ruleze în cinematografele româneşti, la Sex and the City 2.
Când am zis că-s fan adevărat, m-am referit la faptul că am revăzut cele 6 serii de minim 2 ori şi de asemenea toate interviurile, apariţiile tuturor persoanelor implicate în producerea acestui film şi discuţiile lor legate de film. A nu se înţelege greşit, nu-s fan S.J.P sau al altei actiţe (deşi sunt sigură că-s şi ele femei de excepţie), eu-s fanul PERSONAJELOR Carrie, Samantha, Charlotte şi Miranda, personaje tare bine construite cu ajutorul unui regizor bărbat (Michael Patrick), cu ajutorul costumierei de excepţie Pat (Patricia Field)care spune o poveste ori de câte ori o îmbracă pe Carrie ori pe celelalte fete.
Filmul Sex and the City 2 răspunde unor întrebări pe care ţi le-ai pus mereu ca privitor al serialului. Mereu m-am întrebat dacă femeile astea au avut mereu acces la toate premierele filmelor tari din oraş, a petrecerilor V.I.P., a celor mai tari activităţi din N.Y.C, dacă există o femeie obişnuită care să aibă atâtea perechi de Manolo Blahnik şi tot aşa. Eh, acum ni se răspunde că în `86 când a venit Carrie în New York, viaţa ei nu e aşa roz (ştiam deja din serial că la începuturile ei în N.Y., prefera să dea banii de cină pe noul număr Vogue, simţea că o hrăneşte mai mult) şi că Samantha era chelneriţă şi nu dintotdeauna P.R. Executive.
SATC2 a avut câteva bad reviews, dar ca fan adevărat nu le accept ca fapt, deşi le pot înţelege. Se vorbeşte de viaţa după căsătorie a cuplului Carrie and Mr. Big, despre viaţa cu doi copii şi o doică super sexy a cuplului Charlotte şi Harry, despre cum să fii o femeie puternică pe toate planurile şi să fii lângă familia ta, în deciziile Mirandei şi despre bufeurile, schimbările hormonale şi apetitul unei femei la menopauză, pe numele ei, Samantha Jones.
Şi da, poate că nu e nimic nou şi poate-ţi par superficiale acţiunile, căci în fond viaţa altor femei este de zeci de ori mai grea, dar femeile acestea, ca şi personaje, fac şi de această dată ceea ce au făcut mereu: deschid ochii, merg înainte cu stil, au curaj, sunt sincere şi nu lasă cu uşurinţă portiţe deschise spre depresie, chiar dacă au 52 de ani şi sunt la menopauza, chiar dacă sunt mame full-time, chiar dacă au job-uri unde nu-s apreciate din motive superficiale (femeie într-o lume a bărbatului) şi chiar dacă primesc ceea ce şi-au dorit dintotdeauna, dragostea bărbatului mult iubit, dar află că uneori, nu este suficient.
Abu Dhabi, locul unde se retrag fetele de această dată, dă voie mirajelor să apară, mă rog, nu-i un miraj apariţia lui Aidan, fostul iubit al lui Carrie Bradshaw, probabil ca răspuns la toate întrebările fanilor. Michael Patrick a ştiut să scrie o întâlnire superbă în mijlocul unei pieţe din "the new middle east". Întâlnirea şi cina de după a permis personajului Carrie să realizeze diferenţele între nevoia de a flirta, de a fi apreciată şi complimentată şi între a da curs necontrolat unei astfel de întâmplări, fie vorba chiar şi de-un nevinovat sărut
În rest, SATC2 este cum ne-a obişnuit: scene cu mult umor, replici inteligente, mici accidente satirizatoare, ceva compromisuri şi muuultă distracţie!
