duminică, 28 februarie 2010

Lumea văzută de Ion B

Mi-am adus aminte azi, când am citit ştirea cu titlul "Cum a ajuns românul Ion B., fost cerşetor, să o cunoască pe Angelina" (sursă), de super filmul pe care l-am văzut prin decembrie 2009 parcă, pe HBO. Şi mi s-a părut interesant. Nu doar mie, se pare. 



Ar fi multe de zis despre "Lumea văzută de Ion B.", dar cel mai bine, trebuie urmărit. Nici nu durează foarte mult, însă e plin de înţelesuri.



p.s.: Pe protagonist îl puteţi găsi şi pe facebook, cu numele său, Ion Bârlădeanu.

sâmbătă, 27 februarie 2010

M-a sărutat...

Într-un restaurant drăguţ, foarte apreciat şi plin de clienţi, unde obişnuiesc să îmi iau prânzul, s-a întâmplat zilele trecute o faza drăguţă. Mereu se întâmpla... dar de data asta...

Localul nu-i din cele mai elegante, dar se ridică la câteva pretenţii îndrăzneţe, mai ales pentru zona respectivă. Singura chestie care mă stresează la ei... este că au mereu tacâmurile lăsate pe masă. Am citit de câteva ori codul bunelor maniere, îndrăznesc să spun despre mine că-s o persoană atentă cu gesturile şi comportamentul său, mai ales în public. Şi cum spuneam, cred că ţine de bunele maniere să nu laşi tacâmurile drept suport paticulelor de praf şi altor impurităţi în aşteptarea fericitului următor utilizator.



Au la acest restaurant un şef de sală (cred că asta ar fi denumirea postului) foarte pregătit. Omul ştie multe limbi străine, are maniere alese, discuţii interesante cu clienţii lui, mai ales cei străni (căci vin mulţi străini acolo). Mi-a plăcut să îi apreciez glumele într-o engleză ca la mama ei acasă, ori să îi urmăresc accentul franţuzesc molipsitor şi să apreciez conversaţii în alte limbi străine, din păcate, nu toate cunoscute mie. Am putut maxim, să le recunosc fonetic. Îşi ajută mereu colegii, care par uneori depăşiţi de situaţie, iar el, de un prefesionalism extraordinar în comparaţie.

Şi totusi, zilele trecute, după ce colegul său a debarasat o masă, a avut o tehnică specială de înlăturare a firimiturilor de pe masă... SUFLÂND spre nenorocitele rămăşiţe, cu toată puterea sa, eliminând particule de salivă ce luceau sub razele unui soare timid de februarie... Oh, God.. WHY? Cu siguranţă, dacă sărutul nu-i decât un schimb de fluide... m-a sărutat deja!


AŞA NU!

vineri, 26 februarie 2010

Dress fast, undress even faster!

Şi eu credeam că-s pricepută la asta...
Dar, uite ce repede se mişcă alţii...

Tablou

Da, gata, de 2 zile, 23 is the number. M-a amuzat o treabă interesantă la oamenii care m-au vizitat fix de ziua mea, erau majoritatea îmbrăcaţi în violet. Cât de mult m-am străduit să nu vorbesc despre flacăra violet, despre stema modificată (sau de fapt decolorată), despre distinsele vrăjitoare de etnie rromă care îndepărtau necuratu` la congresul PSD-ului ori despre faptul că până şi site-ul Ministerului Finanţelor este violet (aşa cum l-a făcut Andrei Gheorghe)... cumva, flacăra violet mă urmăreşte!


Bun, trecând peste, am prieteni geniali, la care ţin mult şi îi apreciez pe fiecare pentru toate lucrurile bune din ei. Şi îmi iubesc familia. Şi alte clişee lacrimogene.
Revenind, am mâncat, am băut... Ah mi-am adus aminte de un filmuleţ, cred că aşa va trebui să începem să bem şi noi vodka:


A fost frumos...
Apoi zile frumoase, cu problemele existenţiale ale tuturor în jur, mai divorţează Moni sau nu (vital de urmărit şi aflat, desigur), cu ploaie, apoi un timid soare, cu multe alte chestiuni atât de importante pentru viaţa noastră uşor rutinară...

Vă las să vă delectaţi, cu artă şi cu un băiat talentant:

marți, 23 februarie 2010

În ajun de ziua mea...

Cred că ajungi, în diverse momente ale vieţii, să faci pe propriu` sef contabil, să analizezi cu grijă un bilanţ făcut ocazional. Şi li se întâmpla chestia asta oamenilor raţionali la finele unui an, ori în prag de vreo aniversare, ori după un termen dat unei acţiuni.

 Aţi ghicit, eu o fac cu o zi înainte de... Dragobete! Am ratat în Ajunul Anului nou să fac asta, eram preocupată să mă gandesc la şi pentru alţii, ca de obicei. Ştii cum e, după orice evaluare, îţi setezi nişte obiective... Eu pot să încep cu unul important, ca să nu-l uit? Trebuie să fiu egoistă. Aşa, puţin mai mult decât oricum fiecare dintre noi este, ca atunci când presari ceva parmezan peste milanezele aburinde. Dar nu cu toţi. Sigur nu cu toţi, sper doar să nimeresc cu cine.

Nu am prea multe să-mi reproşez, nu pentru că nu aş avea ce, dar pentru că am obosit s-o mai fac. Nu regret nici ce am făcut şi nici ce n-am făcut, orice ar spune zicala. Sunt lucruri pe care ştii că nu trebuie să le faci şi poţi măcar atunci să nu te ascunzi în spatele unor scuze nefondate, ca să îţi justifici ieşirile. Nu-s de acord cu vorba asta, cum nu-s de acord că... gusturile nu se discută ori că gestul contează. Şi cu multe alte lucruri nu-s de acord azi. Am voie!

Sper să nu fie vreo karma ciudată alăturată numărului 23. Sunt curioasă ce-o să reprezinte pentru mine. Vedem la următorul bilanţ.

Pentru moment, pentru că niciodată nu-i prea devreme (nu garantez că niciodată nu e prea târziu), contabilizez, egalez, judec şi constat. Şi dacă ajung la vreun rezultat...



vineri, 19 februarie 2010

And the wind blows...?!

Acum, dacă te străduieşti prea tare...
Ori echipamentul ăla atent îmbrăcat nu e tocmai de calitate, ori n-a suportat tensiunea, ideea e că fata nu s-a sinchisit şi şi-a continuat cursa la vreo 140 de km/h :)



Ea să fie sănătoasă şi să nu facă cistită!

joi, 18 februarie 2010

Fă tot ce-ţi trece prin cap

Bun, toate reclamele de la Vodafone, ultimele, cu vedetele autohtone sunt ok. Unele. Nu? Mie mi s-a părut uşor necondimentată cea cu Anna Lesko. McCann face treabă bună, iar Connex - Vodafone ştie lucrul acesta cu siguranţă din moment ce încă păstrează contracul din 1998. Mai ales acum că au şi un Group Creative Director pe măsură de la McCann, Catalin Dobre, un tip la vreo 27 de ani, talentat şi multipremiat. Chiar sunt oamenii talentaţi la McCann, i-am cunoscut pe câţiva şi am avut ocazia să le văd munca. Frumos.

Dar totuşi, ce-i cu atâta entuziasm pe fata asta în respectiva reclamă? :)




Anyway, deşi ador publicitatea, azi nu am inspiraţia de a discuta despre asta, ar fi aşa multe de spus şi nu am răbdarea ca să îi acord subiectului timpul potrivit. Îmi aduc aminte de un citat de-a lui Steuard Henderson Britt: "A face afaceri fără publicitate este ca şi cum i-ai face cu ochiul unei fete pe întuneric. Tu vei şti ceea ce faci, în rest nimeni altcineva nu va afla."

Vouă care reclame din campania Vodafone vă plac / nu vă plac? 
Dar alte reclame româneşti? Facem un mic top? 
Hai să dau câteva exemple într-o ordine oarecare: Cosmote-Genistul, Salvaţi Delta - Nu amesteca lucrurile, Murfatlar - Manele etc.
Aţi înţeles voi.. Puteţi să menţionaţi şi din categoria PRINT. Anything you`d like, only if you`d like.

De tot râsul?

Black Hummor:

Eu nu miros aşa ceva...

 
De ce ajung unii gay?


 
  
  
  
  
  

  

Mă scuzaţi....

Când avem chef de glume proaste....




Evident, sunt multeeeee alte faze tari, dar asta-i cea mai uşor de făcut. 

Thanks, George.

miercuri, 17 februarie 2010

Where to look for a salary raise?

Vorbeam, pe la începutul anului cu ai mei prieteni, despre faptul că nu au primit măriri de salariu, că s-a simţit, iată, criza... etc etc

Poate nu au căutat ei bine mărirea aia de salariu...

De-a leapșa, joc de copii...

1. Cel mai de preţ lucru: integritatea

2. Când sunt supărată: ascult anumite melodii ori privesc anumite inspiring movies on TED

3. Cea mai frumoasă vacanţă: (ar fi mai multe) cele în care mă duceau părinţii des când eram mică, cele cu prietenii mei şi cele desăvârşite în care am învăţat să mă bucur de locurile frumoase din lumea asta.




 


4. Când vreau să mă relaxez: adun prieteni cu locuri frumoase, cu mastercard şi chef de party.

5. Alte locuri unde aş trăi: N.Y.C., Amsterdam ori Berlin.





6. Cea mai fericită am fost: când le-am putut întoarce părinţilor mei gesturi frumoase.

7. Nu spun nu propunerii: de a învăţa ceva nou.



8. Mă feresc: de oamenii răi (atunci când reuşesc să-i "citesc")

9. Am emoţii când: trebuie să conving oameni mai inteligenţi ca mine :))



10. Regret că: am ratat startul anumitor curse.


11. Nu aş renunţa niciodată la: discuţiile cu familia.

12. Cei mai buni prieteni: my beloved + o înşiruire de prieteni buni şi cei mai buni: Alina B, Ioana, Cristina, Anamaria, Ramona, Lorre, Izuh, Vali, Cristina G., Bianca, Sabina, Mihaela S., Adrian P, Eugen, Snoop, AdxAdx, Alex, Andi, Bogdan, Liviu and.. pff... gaşca e mai mare, dacă numele celorlalţi nu mi-a venit acum în căpuşor, sunt sigură că există un motiv întemeiat.



13. Mă enervez când: nu-mi ies lucrurile din prima (foarte rar) şi când nu am un interlocutor care să înţeleagă principiile de bază ale comunicării.

14. O zi perfectă: orice zi în care să n-am parte de veşti proaste (and He smiles at me).



Mulţumesc ptr leapşă, machiaveliq, acum ar trebui s-o trimit şi eu mai departe.. lui Adrian Manolache (dacă doreşte) şi lui Mircea (doar dacă are timp, înţeleg că e ocupat cu examene şi noua sa pasiune - baftă!).

Probleme cu pluralul... ?!

Just for fun... 

luni, 15 februarie 2010

Estetica urâtului

Mă fascinează un subiect de ceva vreme.. aparatul foto, o armă pe care o iubim, dar în secret...
Şi mă mai atrag oamenii, timpul lor liber şi fotografiile...

Nu vorbesc de profesionalism ori de artă, despre cum se fac fotografii frumoase şi cum se retuşează defecte.

Vorbesc despre oamenii simpli, ca noi toţi, ieşiţi într-un weekend la munte, care se lasă fotografiaţi lângă partenerii ori prietenii lor şi imediat ce instantaneul bine regizat se consumă, li se rotesc ochişorii, cu teama ca cineva să nu-i fi observat şi să râdă de ei, căci vai, cum or fi îndrăznit să vină în vacanţă la munte şi să-şi facă şi poze?! Două fete, bune prietene pesemne, au făcut două - trei poze cuminţi, apoi l-au rugat pe bărbatul însoţitor să le surprindă în timp ce săreau, căpriţele, neatingând pământul, zveltele gazele. Recunosc, mi-a creat o uşoară grimasă scena; mai mult faptul că le venea să intre în pământ de ruşine pentru gestul înfăptuit.

Femeia, jumătatea cuplului căruia i se făcea o poză pe pârtia Clăbucet sâmbătă la prânz, era tare fâstâcită, se agita privind, după ce tocmai îi fusese chipul imprimat pe peliculă, dacă nu cumva noi, oamenii opriţi la un ceai cald şi o gustare,  suntem de fapt nişte juraţi, tare critici şi atenţi, gata să dăm o sentinţă dură nelegiuirilor petrecute sub ochii noştri vicleni.

Oare oamenii aceştia, când au achiziţionat aparetele foto, au realizat că o să fie unul dintre obiectele care îi vor frustra cel mai mult atunci când îl vor folosi?

"Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi"


Bun, gata cu superficialitatea, să gândim puţin! Fotografii i-au prostit pe toţi. Cu frumosul lor vizat, unanim acceptat, cu banalitatea lucrurilor perfecte surprinse.

Îmi vine în minte acum, minunăţia faptelor fotografului Diane Arbus, pasionată de... readucerea demintăţii unor oameni diferiţi, cu dizabilităţi, neîncadraţi în clişeul perfecţiunii. Aşadar ea fotografia în alb şi negru, pitici, circari, nudişti, travestiţi, prostituate, persoane cu handicap and etc.
Şi o făcea după ce se apropia de subiect, după ce îi înţelea şi le pricepea firea, îi surprindea în cele mai frumoase ipostaze pe care le poate avea un om cu defecte. Mă rog, teama de a fi fost cunoscută doar ca 'the photographer of freaks' a adus-o la un gest extrem, sinuciderea în 1972.

Da, asta e, ciudată şi arta, mai ales când până şi aceasta, oricât de libertină ar lăsa impresia că este, se înscrie, neoficial, în nişte tipare.


Pe principiul: se poate şi mai rău..

Am parcurs în weekendul acesta un banal traseu până pe valea prahovei. Drum îngreunat, mai nou, de mult mai multe gropi, de noroi, de nervi mâncaţi la maxim and etc.

 

 


Dacă m-ar încălzi cu ceva... am aflat ca nici la alţii nu-i mai bine.



From Russia.. 

vineri, 12 februarie 2010

V.I.P

Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, vizitează un combinat siderurgic. Spre surprinderea patronului, Sarkozy îl îmbrăţişează prieteneşte pe angajatul acestuia, Morton. Acelaşi lucru fac şi Obama, şi Putin când vizitează, la rândul lor, combinatul. Fără să se arate impresionat, patronul îi spune lui Morton: - Pun pariu că pe Papă nu îl cunoşti! - Jucăm golf împreună, zice Morton. Uluit, patronul plăteşte o călătorie la Vatican . În timp ce Papa binecuvântează mulţimea, Morton dispare. Curând, reapare alături de Papă. În acel moment, doi chinezi îl bat pe patron pe umar şi îl întreabă: - Cine e omul în alb de lângă Morton?

Aparenţele înşeală!

Ce ciudat poate să arate o chestie atât de scumpică... Nu?

Serios... e drăguţ...

 

  


 

Sunt genial de scumpi! :D

joi, 11 februarie 2010

In a relationship... what`s your dealbreaker?

Note to myself: Today I`m not happy




Not anymore...



September 7, 1881
Life has become very dear to me, and I am very glad that I love. My life and my love are one. "But you are faced with a 'no, never never'" is your reply. My answer to that is, "Old boy, for the present I look upon that 'no, never never' as a block of ice which I press to my heart to thaw."

Vincent Van Gogh

To the left, to the left...

Am fost, cum spuneam că des o fac, la cinema. Bun, postul ăsta nu e despre a povesti cât de tari au fost filmele pe care le-am văzut lately, să laud analogia legată de interpretarea lui Elias (fiul lui Elam,) despre Vechiul Testament, în filmul The Book of Eli, sau despre cât de interesantă e pusă problema corporatistă în Up in the air, ori cât de funny e să alături 3 mari actori ca Meryl Streep, Alec Baldwin and Steve Martin într-un film care se vrea tare ironic şi amuzant. Ah, sau despre cum în The Wolfman, primii bănuiţi de haos erau ţiganii, dar nu oricare ţigani, ci pe cei care ştiu româna. S-au gândit ăştia de la Hollywood ca e de efect să-i pună să vorbească limba ROMÂNĂ pe pelicula prea vizionatului film...



Postul ăsta este despre oamenii care nu pot distinge, oricât de multe ori ar fi puşi în faţa faptului împlinit, între stânga şi dreapta. La Multiplex, deşi există deja INDICATOARE, care cu litere şi săgeţele te ghidează spre una dintre cele două direcţii posibile pentru găsirea locurilor mult dorite în sala de cinema, de fiecare dată, CINEVA reuşeste să se rătăcească.

Cel mai frumos moment de acest gen a fost când, un tip însoţit de prietena lui (întâmplator blondă) şi de cele două bune prietene ale ei, asista neputincios la dezbaterea problemei de frumoasele fete: "Fată, îţi zic io că asta-i dreapta, pe bune acuma! Nu, fată?". Săracul, după câteva minute, a exclamat continuând cu un oftat prelung: "Hai măh, nu din nou discuţia asta..."

She`s a lady...

"O femeie din municipiul Iasi a batut recordul la alcoolemie pe tara: 7,55 la mie. Cea mai mare alcoolemie inregistrata in Romania pana acum fusese de 7,3 la mie.


Confrom medicilor, ieseanca, in varsta de 63 de ani, s-a deplasat la Spitalul de Urgente cu un taxi. A fost in coma alcoolica insa, si-a revenit, acum fiind sub supravegherea medicilor de la Spitalul de Urgente.

Conform literaturii de specialitate, orice persoana care are o alcoolemie mai mare de 4 la mie, este in pericol de moarte." (Sursa)

Păi şi ce să mai faci pe vremurile astea? Să-şi plângi de milă, să ieşi pe învolburatul Splai al Independeţei şi să înoţi făcând în ciudă râului Dâmboviţa? Sau să bei.. şi să faci şi un record din asta!

Sau poate se demonstrează, desigur, sub o formă superficială, că femeile chiar sunt mai rezistente decât bărbaţii... :)

Ce te faci când Valentine`s Day pică în aceeaşi zi cu meciul tău preferat?

Cât talent... so damn romantic, no girls? :))


marți, 9 februarie 2010

The magic of our Ordinary Days

Am primit o leapşă de-a bloggerilor, de la Machiaveliq... uf, păi, să vedem dacă am înţeles... era mai uşor să renunţ? hehe.. Hai să vă plictisesc cu programul unei zile obişnuite de-a mea (de parcă interesează pe cineva).

Aş vrea ca toate zilele să înceapă cu un to-do list easy.  Dar, ideea asta a cam zburat pe fereastră de când am decis eu că e bine să urmez cursurile unei universităti, să lucrez în acelaşi timp, să am prieteni şi să nu mi-i neglijez (prea mult) şi să... ştiti voi, lucruri obişnuite.

Trezirea într-o zi obişnuită ar fi pe la 9:00 am, sunt rapidă, nu îmi ia mult să îmi aleg hainele pentru ziua respectivă, ba chiar să mă şi răzgândesc de vreo două ori. Mă aranjez rapid, am deja antrenament, oricum nu-i prea mare filosofie acum, să fim serioşi, you don`t got to be a fuckin` Rembrandt to have a proper make-up. Iau o gură de cafea în fugă, ori un english tea, îl prefer pe ultimu`, dar mi-e lene să-l prepar cum se cuvine.. lucru` căruia îi acord suficient timp la birou. Bun, fac în jur de-o oră până în Otopeni, unde lucrez, acolo îmi exercit talentele de SAP Functional Consultant (don`t think about it) cu care NU o să vă plictisesc aiurea, deşi acolo se întâmplă cele mai multe lucruri dintr-o zi obişnuită de-a mea - este evident, petrec suficiente ore la work.

După ce îmi închei activitatea ajutând cumva, indirect, la vânzarea de vicii, mă îndrept, seara, spre casă... again, o oră pe drum. În medie. Asta dacă n-am cursuri la master, unde mă mai străduiesc, uneori, să ajung.

În rest, sunt cinefilă, merg FOARTE des la cinema cu prietenii mei, mai ales în timpul săptămânii. Extindem, de suficiente ori, aria de cultură prin faptul că vânăm spectacole celebre de la teatru, operă şi unele evenimente de tip expoziţii ori diverse mondenităţi (nu, nu penibilităţi de can-can, ci lucruri care se întâmplă rar şi merită). În weekend ies, în funcţie de stare, cu prietenii mei, ba să mâncăm fără tacâmuri la excalibur, ba să bem ceva prin centrul vechi, and now and then, pe la destrăbălări tinereşti (sau nu) în cluburile din capitala noastră mult iubită.

Şi, ca idee, I`m always Internet-connected. 

Să ne delectăm, cu o melodie.. potrivită... sau nu.

luni, 8 februarie 2010

... doar sunteţi ţestoase ninja!

Trebuie sa vă povestesc despre Michelangelo, Leonardo, Raphael şi Donatello. Nope, nu despre the Teenage Mutant Ninja Turtles, ci despre talentatele astea mici:


Ele sunt my pets (nu, nu polyethylene terephthalate), adică animăluţele mele de... companie??! Dap, aşa se zice. Aşa arătau în 2008, de Crăciun, când le-am primit. Mă rog, nu-s prea mari nici acum, dar NU pentru că nu-s vreo mamă bună, le dau mereu de mâncare şi astea mici chiar nu intră în categoria speciei din care fac parte (adică, teoretic, rezistă făra hrană căteva săptămâni). Ele stau toată ziua în acvaterariul lor şi vegetează ori mănâncă... MULT şi MULTE.


Leonardo este cel mai mic, dar talentat. Un inventator, cum şi numele îi spune; Un inventator de poziţii ciudate de dormit. Mai mult doarme, decât mănâncă... Nici când îl spăl nu se trezeste mereu.
Raphael e şi el micuţ, penultimul din punctul ăsta de vedere... dar activ şi destul de mâncăcios.



Michelangelo şi Donatello. Sunt cei mai mari! Michelangelo e cel mai activ, mereu înoată, mereu sapă în nisip, mereu FACE GĂLĂGIE printre pietre la 7 dimineaţaaaa. Donatello e cel mai mâncăcios şi dependent de alint, e ca un motan, îi place să-l mângai pe găt... so weird!

Da, v-a şocat poza, ştiu! Eu le-am pus nume de băieţi (n-am înteles prea bine cum îi deosebesc, ceva cu partea inferioară a carapacei uşor scobită la femele, iar coada mai groasă la bază şi mai scurtă la masculi)... dar sper să fie şi fete printre broaştele mele şi să aibă o logică modul în care se călăresc uneori. Dacă nu, sunt o mamă open-minded, le accept orientările (cică îşi încep activitatea sexuală abia după ce împlinesc 2 ani... )

We shall see...

duminică, 7 februarie 2010

Pisicii îi place să facă pipi în acelaşi loc

Până la urmă, a avut dreptate cârtiţa aia cu previziunea lui despre durata iernii... Of, ce vreme. Îmi vine să-mpodobesc iar un brad frumos mirositor, să beau un ceai fierbinte, să ascult cd-ul cu colinde. Instead, azi am deszăpezit maşina, am căutat o oră loc de parcare, iar mâine mă duc la serviciu. Şi cum să mai călătoreşti, frate, prin viaţă fară balans? Cred că la balans emoţional se referea vorba aia. Oricum...

Grasu` ăsta din poză, e Oscar, e aici ca să facă referire la titlu şi pentru că-i ofer credit, pentru capacităţile lui... diferite; dar ştiţi deja cine-i Oscar motanul şi ce face el.

Am, ca orice om, o serie de întrebări, mai mult sau mai puţin existenţiale. În principiu sunt retorice. Dar, de dragul acestui loc, unde pot abera la nesfărşit, am să le notez. Şi am să vă las să le trataţi şi voi cum vreţi, retorice sau nu.

De ce face pisica pipi în acelaşi loc? Din acelasi motiv pentru care lupu-şi schimbă parul dar năravul ba`? Sau din acelaşi motiv pentru care ne place să repetăm nişte greşeli over and over again? Pentru că putem şi pentru că ne dă o senzaţie de falsă satisfacţie? Ah, mai puţin pisicii... Ea cred că ar fi suficient de satisfăcută după exercitarea nevoii fiziologice.
De ce spunem că simţim nevoia de schimbare, dar nu schimbăm  nimic?
De ce femeile sunt perfide cu semenele lor?
De ce ori de câte ori trebuie să ajung la o întâlnire importantă, mă blochez în trafic?
De ce parfumul e cea mai puternică armă invizibilă?
De ce dragostea costă?
De ce iertarea nu vine de la sine? (sau corolar a la Murphy: Tratează javra cu respect)

Hm, mă opresc... mi-am amintit de un sfat: Imaginează-ţi că toate grijile, problemele şi durerile fizice iau forma unui bulgăre de pământ. Înveleşte-l (mental, fireşte) într-un nor pufos. Vizualizează cum stresul cauzat de toate problemele din viaţa ta şi hărmălaia provocată de ele sunt înghiţite de norul alb. Zgomotul dispare şi bulgărele de pământ e topit încet. Inspiră şi expiră cu putere, cât să împrăştii norul. Gata!

Mdea, la mine n-a mers, dar renunţ la subiect, pe moment. M-am autoliniştit. :))

Hm, am primit o leapşă azi, o să vă povestesc deci o rutinară zi de-a mea... SUSPANS!! Şi... tobeleeee..... pam-pam!

To be continued...