miercuri, 31 martie 2010

Un premiu şi o beţie...

Să-mi plătesc datoriile... Mulţumesc, Cris-Mary, vorbăreţei Gand_licitat şi lui Nice, pentru premiu. Pentru că mă pui să povestesc cea mai cruntă beţie pe care am tras-o, Cris-Mary, NU îţi mulţumesc. Dar cum nu spun nu provocărilor... I shall do it.

Once again, mulţumesc pentru premiu! Deja e peste tot în blogosferă, aşa că n-aş mai sta să link-uiesc şi să admir în mod special un anume număr de blogs. Oricum, de câte ori  intru pe blogurile voastre şi poposesc pentru a scrie şi câte un comentariu, este clar o dovadă a faptului că-mi place ceea ce văd acolo şi că vă consider talentaţi.


Acesta este my SUNshine Award. Şi porneşte către TINE, cititor binevenit! :)
__________________________________________________________________________

Acum... să ne stricăm imaginea de dragu` lepşelor din blogosferă. Că nu obişnuiesc să depăşesc limita când consum alcool, e un lucru adevărat şi firesc pentru o femeie care are o părere bună despre sine şi o mulţime de aşteptări. Şi alt motiv serios e că organismul meu îşi revine tare greu după vreun exces de alcool.

Acum, lăsând declaraţiile coafate, de dragul subiectului, am să admit că m-am ameţit de câteva ori din licorile persuasive. Notabilă însă, este o întâmplare de prin clasa a 11a a liceului, în vacanţa de vară de fapt, pe 15 august. Atunci colega şi prietena mea A., m-a surprins cu o vizită specială de onomastica ce mi se-ntâmpla şi cu două sticle de licoare contrafăcută probabil, ceva exagerat de dulce şi cu gust de caise. AM decis să le bem shoot, ce mama naibii că nu se mai terminau! Well, WRONG!!! Nu vă dau detalii... cert e că nu mai consum NIMIC cu gust de caise de atunci. Eh, măcar eram în casa mea, doar eu şi a mea prietenă and what happened in Colentina stays in Colentina. 

Îmi povestiţi şi voi despre vreo beţie cruntă de-a voastră?

marți, 30 martie 2010

One simple touch...

Nu vi s-a întâmplat să vă placă acelaşi model de maşină, vouă şi partenerei(ului) adică?

Slide 1
El îi spune ei:
-Iubito, am vopsit amîndouă maşinile noastre. Una pentru tine, şi una pentru mine. De acum încolo, nu vom mai greşi niciodată care este a fiecăruia...








Sursă: resursa inepuizabilă - mailurile funny de la prietenii mei

luni, 29 martie 2010

Business lunch

Cât de mult te-a costat un business lunch până acum?!
Să privim şi partea bună a lucrurilor: banii aceştia au ajuns la restaurantul românului nostru Nello (Nelu Bălan), născut în Botoşani.

miercuri, 24 martie 2010

Şi băieţii plâng câteodată?

Ori am cunoscut numai tipi insensibili, ori... dar mă gândeam zilele astea (acum nu mă mai gândesc aşa intes la lucrul acesta, pentru că azi nu-mi mai pasă), dacă bărbaţii suferă cu adevărat. Din iubire, mă refer. Presupun că au probleme serioase şi ei şi suferă că nu pot înainta un nivel din jocul preferat, că nu se mai aprind proiectoarele de la batmobil,  ori că nu pot prinde job-ul ăla mai bun la serviciu, sau că partenera le-a pătat pantalonii preferaţi când i-a spălat. Chiar studiam zilele astea câteva situaţii din cercul prietenilor mei şi am din ce în ce mai împământenită ideea că lor nu le pasă cu adevărat de sentimente, altele decât ale lor.

Şi tot studiind problema în ultima vreme, am observat cum unii îşi caută justificare în lipsa de afecţiune (din partea mamei eventual) ori sunt geloşi pe atenţia pe care o primeşte ea din partea celor care o iubesc, cum alţii sunt băieţi tupeişti şi o iau tare pe parteneră, pe principiu` "ăsta-s eu, draga mea, take me as I am sau te părăsesc şi ştii că nu poţi trăi fără mine". Mai sunt şi alţii, mai docili, nu pentru că iubesc sincer şi necondiţionat ori sunt fanii compromisurilor, dar aceia chiar nu au ORICUM nimic de zis. Never. No opinion-guy.

Recunosc că sunt tentată să tratez cu superficialitate majoritatea bărbaţilor, aşa cum îmi lasă şi ei impresia că ar fi. Am cunoscut bărbaţi inteligenţi (slavă Domnului, nimic nu-i mai frumos pe lumea asta decât un bărbat inteligent), talentaţi, eleganţi şi atenţi. Nu mulţi din păcate! Dar chiar şi aşa, cum se comportă bărbaţii adevăraţi când suferă din iubire?!


Mă rog, am ales un subiect tipic feminin, cum, uimitor, nu-mi stă în fire! DAR, dacă tot mi-a fost invadat weekendul trecut cu astfel de subiecte, I couldn`t help but wonder: dacă asta-i doar un joc pentru ei, atunci care este miza?




marți, 23 martie 2010

Ask me!

DA, v-aţi prins, din nou leapşa, de la Gânduleţ this time. Chestionarul lui Proust pe numele ei, al lepşei zic. Deşi, într-un mod uşor de realizat, nu-s bărbat, nu refuz femeile nici eu (a se nota spre interpretări multiple).

1. Principala mea trăsătură: Tre` să fie musai pozitivă? So, principala mea trăsătură ca om de succes care sunt? Am două trăsături care m-au ajutat mereu să reuşesc: UMORUL şi DOCUMENTAREA (în ordinea asta). 
 

2. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un barbat: INTELIGENŢA


3. Calitatea pe care o prefer la o femeie: LOIALITATEA


4. Ce preţuiesc cel mai mult la prietenii mei: POVEŞTILE LOR



5. Principalul meu defect: îmi piere rapid interesul




 
6. Îndeletnicirea mea preferată : (în primul rând: God, cine mai foloseşte cuvântul ăsta în 2010?) trebuie să recunosc că acuşica ar fi scrisu` pe aici pe blog... mâine-mi TRECE ORICUM! :)



7. Fericirea pe care mi-o visez: Eh...



8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: să rămân singură.




9. Locul unde aş vrea să trăiesc: aici şi oriunde. omul sfinţeşte locul.


10. Culoarea preferată: violet.



11. Floarea care-mi place: carnations.
 

12. Pasărea mea preferată:  rândunica.




13. Prozatorii mei preferaţi: Rebreanu, Balzac, Oscar Wilde (top 3, ajunge? da?)


14. Poeţii mei preferaţi: Eminescu, Shakespeare, Homer (top 3 again)



15. Eroii mei preferaţi din literatură: Moromete, Apostol Bologa şi trebuie să recunosc Mephisto al lui Goethe.
 
16. Eroinele mele preferate din literatură:Vitoria Lipan, Lady Macbeth, Madame Bovary.

17. Eroii mei preferaţi din viaţa reală: cum am mai zis, am întâlnit cel mult oameni de la care am avut ce învăţa, categoric, dar OAMENI, nu eroi.



18. Ce urăsc cel mai mult: egoismul.

 

19. Greşelile care-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: cele neintenţionate (but I`m still counting them)



20 . Deviza mea : Destinul lucrează prin amănunte.


 Acum nici nu ştiu cui s-o trimit mai departe, la cât de repede se mişcă lepşele astea şi din toate direcţiile.. Eh, eu înşir câteva persoane, vedeţi voi ce şi cum... IzuH, Cris-Mary, coOkie Jar, Orry, Molie, Radiaa, Offshore, Machiaveliq, Adrian Manolache and cine mai doreşte, cine mai pofteşte....

luni, 22 martie 2010

Historia de un amor

Am fost aseară la concetrul Mandinga, mult lăudat şi aşteptat... Historia de un amor. 




Conceput ca o piesă de teatru, prezentat de Mihaela Rădulescu, spectacolul a trecut prin diversele stadii ale unor poveşti de amor. De la inocenţă (copii dansând şi jucânduse pe scenă) într-o Cubă a anilor `60 plină de restricţii, dar pură, la o adolescentă (cu dansatori pasionali) împotrivită mereu sistemului în anii `80, până la maturitate emoţională cu eleganţa unui vin aprins de iubire la o cină târzie în noapte, cu frustrări dar şi cu pasiune acumulată, transformată, într-o etapă dedicată comunismului din România şi o încheiere ca un amestec între Cuba şi România prezentului (piesele mandinga cunoscute, ceva salsa, ba un Şaraiman şi câteva mixuri lăutăreşti româneşti).


Frumoasă ideea, talentaţi dansatori, o prezentatoare care are mare noroc că este spontană, cu nişte ţinute interesante, prima reprezentând cumva tradiţionalul port al cubanezelor, iar celelalte două ţinute i-au scos în evidenţă calităţile, înnăscute sau chirurgical dobândite, nici nu mai contează, Ingrid Vlasov probabil,  a reuşit să o îmbrace, ca de fiecare dată, BINE pe Mihaela Rădulescu. O să vedem pozele prin ziare. 





În rest, muzică bună, o trupa live de excepţie, s-au jucat cu publicul, au făcut spectacol, vedetele au fost şi ele prezente: Dani Oţil (Mihaela R. a avut grijă să facă o referire la iubirea lor), Mărgineanu, Horia Brenciu (care sper că a învăţat de la dansatorii de pe scenă cum se face o priză), Marian Ionescu and so on... 


Soliştii simpatici, Alejandro mult adorat de femei, Elena de bărbaţi şi tot aşa. Talentaţi oricum. Nu sunt mare fan Mandinga, am profitat doar de nişte invitaţii cu locuri centrale în rândul al 2  lea, dar pot spune că a meritat. Mi-au plăcut melodiile internaţionale pe care le-au interpretat: Represent Cuba, Comandante Che Guervara, La vida es un carnaval, Guantanamera etc. A fost atmosferă, s-a dansat şi aplaudat. 

Faze funny: o puştoaică dansatoare a ratat ieşirea de pe scena alături de grupul cu care dansa, dar o prietenă salvatoare a ajutat-o într-o manieră spontană şi originală, un cuplu de dansatori seniori au aruncat eşarfa roşie cu care se jucau (light motivul pasiunii dansului lor) fix pe cadrul camerei mobile aflat de-a lungul scenei, blocând-o desigur, iar nişte săruturi demne de reclamă la guma de mestecat s-au petrecut între dansatorii adolescenţi.


La sfârşitul concertului s-a creat un uşor haos, fără vreun semn de-o oarecare ordine, dar overall un concert ok... Nu regret că am fost. 


Congratz, Mandinga şi la mulţi ani pentru cei 7 ani! 

duminică, 21 martie 2010

JAGGED LINES

Am fost aseară la Van Gogh Grand Café (str. Smârdan nr. 9) pentru o proiecţie foto în cadrul festivalului de film documentar ONE WORLD ROMANIA.


Artistul este un fotograf român, pe nume Cristian Movilă, a cărui muncă e recunoscută pe plan international, fotodocumentarele sale pe teme sociale fiind publicate în ziare şi reviste precum New York Times, Naţional Geographic, Newsweek, Time Magazine, Independent on Sunday Review, The Sunday Times Magazine, The Telegraph Magazine, Paris Match sau Stern. (sursă: prezentare eveniment Millenium Communications)


Organizare drăguţă, locaţia la fel. La etajul cafenelei pe care o vizitez deseori cu mare plăcere, fotografiile erau proiectate în ambele încăperi de la etaj şi pe vecinul BNR (mă rog, erau proiectate pe un ecran poziţionat pe o laterală a sediului BNR, pentru a putea fi văzute de trecători). Nu am înţeles exact ce era cu mesele înalte în jurul cărora puteai poposi  (tu sau / şi paharul tău de vin ori gustarea) şi mai exact de ce aveau mesele acelea nişte picioare precum rădăcinile unor trunchiuri uriaşe, mult ieşite în afara circumferinţei coroanei. După imaginea descriptivă de mare senzaţie pe care v-am creat-o, am să vă explic de ce mi s-a părut uşor nepotrivit: pentru că se tot împiedica lumea de picioarele respective, se tot clătinau mesele, se spărgeau pahare cu vin roşu, în direcţii destul de greu de controlat.

Revenind, speciale fotografiile acestui tip care s-a tot plimbat prin lume, mi-a plăcut cea din categoria Romania: 20 years from Revolution, care începea cu o poză de-a lui Ceauşescu pe o plasmă :)) Simpatic. Cristian, am înţeles de la unul din organizatori, că a făcut una dintre cele mai bine vândute fotografii ale trupei Metallica, în cadrul concertului susţinut în România în vara lui 2008. Mai interesant e că nu ştia cine este Metallica.


„Am avut assignment de la New York Times Magazine. Nu stiam nimic despre Metallica. Stiam ca e o trupa rock, stiam de ei, dar eu nu ascult muzica asta. Eu sunt cu jazz, muzica clasica. Si le-am zis foarte simplu, inainte de concert: <>. Si au inceput sa rada. Le-am zis: <>. Un reporter de la New York Times, Ben Ratlifff, a venit special pentru ei aici”, spune Cristian. (sursă)



Da, ştiu, mulţi invidioşi dintre voi, care ar fi vrut să stea face to face cu Metallica îl condamnă acum pe Cristian.

Despre fotografiile expuse aseară, despre cele din cadrul categoriei UNFINISHED DREAMS şi despre toate celelalte, nu pot găsi cuvinte potrivite, cu tot talentul meu de-a abera la nesfârşit ori de a face analogii ironice.

Mai bine, dacă aţi ratat evenimentul, vă las să vă uitaţi singurei aici.

"Yea, though I walk through the valley of the shadow of death, I will fear no evil: for thou art with me; thy rod and thy staff they comfort me. " Psalm 23:4

P.s.: Foarte de gaşcă Oana D. - P.R. Executive Director-ul de la Millenium ;)

sâmbătă, 20 martie 2010

Vorbeşte pe limba lor...

Oare o înţeleg caii?
Da, de obicei ignor video-urile acestea, le comentează alţii mai talentaţi decât mine.  Dar, ca tribut... un talent, DIFERIT, bravo!


Oh, and RIDE IT, big mouth!


Vezi mai multe din Emisiuni TV pe 220.ro

vineri, 19 martie 2010

Mai bine fără rău

Puţine lucruri mă enervează cu adevărat pe lumea asta. Pe majoritatea le găsesc chiar uşor amuzante, aşa cum găsesc orice ironie, răutate, glumă proastă... Mă rog, nu mă ating lucrurile care pornesc spre mine cu intenţia de a mă răni. Phiu şi am uneori nişte zileee... cam aşa cum a fost cea de azi. Dar asta-i frumuseţea vieţii, cu bune, cu rele. That`s the game!


Şi totuşi cred că am descoperit ce nu suport. Egoiştii şi egocentriştii. Mă rog, au şi ei rolul lor în lumea acesta, dar nu ştiu cum naiba, i-am atras pe majoritatea ÎN JURUL MEU! Şi ce-i mai dur, e că oamenii ăştia te rănesc cel mai rău, întâmplător sunt cei la care am apucat să ţin foarte mult.

Nu scriu ca să fiu compătimită ori ca să îmi spuneţi că poate privesc greşit problema şi chiar nu trebuie să urăsc pe nimeni. Oricum de ură încă nu-s capabilă. Scriu pentru că mă eliberează şi aşa îmi face loc de alte supărări... şi coada e mare. Cred ca există dreptate în lumea asta, divină sau nu, cred că hrana unui egoist i se va reîntoarce prin intestine, cred că toată atenţia de care doreşte să aibă parte în mod constant fără să îi pese de nevoile celorlalţi îi va provoca greaţa! Pentru că sunt nişte superficiali. Pentru că atenţia pe care o primesc nu se va opri niciodată. Dacă eu voi renunţa să i-o ofer egocentristului, o va căuta în altă parte, căci indiferenţa îi chinuie pe egoişti precum căpuşele pe căţeii maidanezi. Şi căutarea lor va fi mereu departe de indiferenţă. Aşa că sper doar să li se facă greaţă! Greaţă de la cât au ros din inima mea.

Şi eu mă rog să găsesc puterea să mă depărtez de lumea lor. Şi mă mai gândesc că ni se întâmplă de obicei ceea ce merităm. Ok, aş putea să înşir câteva motive.

DAR ei primesc ceea ce merită?

joi, 18 martie 2010

They shoot happy people, don`t they?

Cred că oamenii renunţă să fie fericiţi, pentru că fericirea nu e la modă. Simplu!
Şi trebuie să recunosc, că uneori mi-e teamă şi mie să fiu prea fericită, doar pentru că mi-e să n-o consum pe toată. Şi am avut şi momente triste în viaţă şi vor mai fi, de asta pot fi sigură. Dar am noroc de putere, a mea şi a celor din jur, sau aş traduce asta prin ajutor de Sus, printr-o forţă care ne face oricum să mergem mai departe.


Însă ca stare generală, sunt o persoană fericită. Vorba persoanei dragi mie, de când mă plimb prin blogosferă am impresia că duc o viaţă foarte fericită. Ştiu că din punct de vedere psihologic, fericirea este o stare deosebită de împlinire a ceva ce s-a realizat şi a provocat un succes neaşteptat sau mult aşteptat sau aşteptat tensionat. Se manifestă ca o stare euforică încărcată de trăiri intense ce nu numai că provoacă un fel de trăire recuperatorie puternică, ci şi o energizare, o stare de receptivitate şi toleranţă, creşterea dorinţei de a face ca şi alţii să fie fericiţi.

Nu-s ipocrită, ştiu câţi oameni suferă, îi cunosc personal pe unii şi, empatică fiind de firea mea, mi-am dat seama că n-aş fi rezistat nicio singură zi în locul lor. Dar e uimitor cum oamenii aceia NU se plâng, merg mai departe, nu stau în loc, nu cer milă, ba chiar mai AU PUTEREA să zâmbească ori să facă o glumă, ori dacă nu, să reuşească să binedispună oamenii de lângă ei. Sunt un izvor de energie, hrănit probabil, undeva adânc, acolo unde nu ni se lasă la vedere, de frustrări, de întrebări retorice, de suferinţă.

În afară de oamenii aceştia, care au probleme serioase, iar împlinirea şi sănătatea nu a mai ajuns şi pentru ei, există şi restul oamenilor, sănătoşi şi cu putere de muncă.

Am aflat că aceştia din urmă,  se pricep foarte bine la ceva: lamentări. Ne plângem când avem 20 şi ceva de ani, mergem la o facultate şi avem (eventual) un job provizioriu şi viaţa e a atât de grea. A trecut valu` şi s-a dus naibii şi noi am rămas ca fraierii iar iluziile şi speranţele noastre au fost duse de val, pretutindeni. Ba chiar ne plângem pentru ceilalţi, ba chiar am înţeles exact ce se întâmplă cu noi şi deja vorbim la nivel macro, despre cât de nedreaptă e viaţa în general, despre conspiraţii generale, despre egalitate, despre locuri potrivite.

Felicitări! V-aţi prins că nu mergem pe drumul cel bun. Hai să comentăm despre asta la nesfârşit. Cu ce ne va ajuta? Ca să avem un nou support group? Ca la alcoolici, drogaţi, femei molestate ori oameni cu probleme de greutate?

Dragilor, nu-i mai demn să plăteşti o chirie în alte state ale lumii, nu-i mai demn să ai un job modest în altă ţară decât România. Corect, e altă civilizaţie, o altă economie şi perspectivă. Dar când nu eşti în stare de prea multe lucruri aici, ce te face să crezi că altundeva vei fi?

Multora ni se întâmplă să nu ni se recunoască talentul, să nu ajungem să facem ceea ce ne dorim în viaţă, iar sistemul de care vă feriţi cu toţii nu ne ajută nici el. Dar dacă lamentările vor fi nesfârşite, lacrimile şi deznădejdea infinite, vor atârna precum un rucsac plin cu pietre, ne va apăsa umerii şi vom înainta foarte greu.

E alegerea voastră, lăsaţi greutatea plângerilor, poate vedem şansa aia daca ne dăm voie să ajungem la ea.
Fiecare, ca individ...

Şi dacă nu vă place mesajul meu, măcar să vă vorbesc aceeaşi limbă:

miercuri, 17 martie 2010

AGAIN, o leapşă...

1. În momentele cele mai dificile şi în care simţi nevoia să te ajute cineva, la cine te gândeşti prima oară?

Rare momente. Iau majoritatea deciziilor singură şi încerc să-mi rezolv problemele singură. Mereu fac ce SIMT.


2. Dacă ai putea fi, o zi, oricine ai vrea tu, cine ai fi? De ce? Ce ai face?

O muscă. Nu ca să stau fără sens pe un căcat, ci ca să profit şi să fiu acolo unde se petrec lucrurile interesante (unde nu mă pot afla aşa uşor în mod normal).



3. Daca ar fi să poti schimba o persoană, care ar fi aceea?

Aş schimba multe persoane, spre binele lor. Nu mă dau de gol, muncesc la asta.

4. Ce ai face pentru liniştea ta sufletească?

Mai multe lucruri bune.

5. Care crezi ca a fost până acum cel mai important moment al vieţii tale?

Întregul meu parcurs de până acum. Am ajuns să am la 23 de ani ceea ce alţii pe cont propriu nu pot avea la vârsta asta (o concluzie bazată pe generalizare: majoritatea + 1). Şi dacă o să mai am şi sănătate şi de acum încolo mi-ar fi suficient.

Întrebările astea existenţiale merg către: Izuh, Machiaveliq, Molie, Gold, cOokie Jar, Radiaa şi cine mai vrea să-şi piardă 2 minute preţioase din viaţă ca să dea 5 răspunsuri.

luni, 15 martie 2010

Never on a leash

Am fost, duminică, într-o lungă plimbare prin Bucureştiul însorit. Aux pieds. Ce poate fi mai frumos? Parcuri, străzi, flori, oameni, agitaţie, ochelari de soare. Am sfârşit plimbarea pe străzile de peste drum de Circul Globus (Ştefan cel Mare), mai exact pe Str. Domniţa Ruxandra nr 15, la Verde Cafe. Nu mă pricep la fel de bine la făcut reviews ale locurilor foarte drăguţe în care ne duce pasul, precum reuşeşte Machiaveliq, dar o să mă străduiesc să-i laud suficient pe cei de la Verde Cafe, pentru că au o locaţie foarte interesantă.

Am să mă ajut de faptul că se prezintă foarte bine pe facebook şi o să adaug cuvinte de laudă pentru atmosfera reconfortantă. Am putut rămâne acolo doar timp de o oră (trebuia să ajung în alt loc), dar mi s-a părut extraordinar de relaxant. M-a ajutat designul special, operele de artă, meniul handmade, originalitatea, îngheţata făcută în casă, limonada bună şi cafeaua aromată. E locul unde poţi veni să-ţi citeşti cartea preferată, să lucrezi la proiectul acela pentru serviciu, să-ti răsfoieşti paginile preferate de internet, să îţi iei prietenii la o bârfă relaxantă... Abia aştept să fie suficient de cald ca să se poată face lucrurile astea şi-n grădina Verde Cafe.
Una din pasiunile mele ar fi mâţele, speciale şi fiţoase, delicate şi totuşi puternice. În Egiptul Antic, ele erau adorate ca animale sacre (mama sau universul). Ştiţi deja asta, nu vă mai plictisesc cu lecţii de istorie a pisicilor. Cred cu tărie că sunt speciale.


La Verde Cafe există (deocamdată) vreo 3 mâţe: Obama (v-aţi prins că este negrul de mai sus), Liz Taylor şi am uitat cum o cheamă pe a 3a (tot o negruţă simpatică), asta pentru că e specială, retrasă şi foarte ZEN, după cum spunea Claudia, care ne-a întâmpinat acolo călduros. Am spuns că sunt deocamdată 3 mâţe, pentru că Liz e graviduţă. Şi tare sociabilă şi alintată.


De vreo 2 zile, nu ştiu de ce naiba (sau cred că ştiu), am avut mici dureri de stomac (un început de gastrită probabil, sau cum se traduce faptul că nu mănânc la timp, nu mănânc ce trebuie plus puţin stres şi oboseală etc). Liz a stat pe lângă mine pe tot parcursul vizitei la Verde Cafe, mi-a masat abdomenul, serios, cu lăbuţele ei, ca un  maseur profesionist, plină de căldură însă şi iubire. Da, ştiu că pisicile fac asta, se aşează pe locul dureros, simt duferea ori suferinţa. Apoi, a adormit pe mine, cu burtica ei mare şi caldă şi cu toţi cei minim 4 puiuţi ai ei (cred). Aflăm peste aproximativ 3 săptămâni....


Oricum, vizitaţi Verde Cafe, dacă vă place atmosfera bună, arta, originalitatea ori dacă vă plac evenimentele drăguţe, precum cel din 27 martie, când Verde Cafe se alătură tuturor celor care susţin ORA PĂMÂNTULUI, prin organizarea evenimentului numit La lumina lumânării.

I shall be there... :)
You must be there also!

vineri, 12 martie 2010

Tradiţii de nuntă

Mi-am adus aminte, cu ocazia postului meu cu filmuleţul de la nunta aceea la cort (unde este rănită miresica de prea binedispusa invitată), de un eveniment simpatic la care am fost anul trecut parcă. Nunta unei bune prietene din copilărie. Copilăria mea presupune, printre multe lucruri frumoase specifice oraşului Bucureşti în care m-am născut, şi momente interesante petrecute la bunici. Sunt foarte norocoasă că am avut parte de bunici la ţară. Pe unii în judeţul TR, iar pe ceilalţi în AG. Dacă în TR lumea se străduieşte să ţină pasu` cu civilizaţia, şi mă refer aici la bârfe stil cancan (acolo şi pisicile bârfesc), la cuptor electric pentru pâine şi cele mai noi discuri cu manele, în AG chiar am impresia că fac acel pas înapoi în timp, la lucruri sfinte, la slujba de duminică, la promenadele prin pădurile dese, la cules de alune şi zmeură. Dar despre asta am să vorbesc într-un alt post lacrimogen. 

Acum, hai să completăm obiceiurile şi tradiţiile de nuntă la români. Ziceam că prietenele mele au început să se mărite. Ca majoritatea nunţilor la ţară, se întâmplă în prag de toamnă. De ce? Un motiv serios ar fi faptul că tocmai s-a făcut vinul din butoaie bun de băut, iar ţuica din putini a prins aromă excelentă de corcoduş sau prun. 
Conjunctura? O relaţie serioasă de vreo 3 ani, un copilaş de aproape 1 an, iubire maximă şi viitor prosper la sat.


Locaţie? La cort. Ca toate nunţile din sat. Un singur cort, mai multe nunţi (nu în acelaşi timp). Unde găsim cortul? La o singură persoană, anume cea care păstrează şi mesele lungi şi băncile pentru pomană şi parastas. Da, ironic. Cristelniţa pentru botez este, Slavă Domnului, în biserică. Sau mai ştiu eu ce fac cei 3 băieţi şi o fetiţă ai preotului Mitică, atunci când se joacă slobod prin curtea bisericii? 

Ah, înainte cu o seară de nuntă, toţi copii şi tinerii necăsătoriţi din sat "joacă bradul". E o petrecere unde se împodobeşte un brad cu diverse porcării kitschoase, brad ce va sta mândru în poarta gospodăriei unde se ţine nunta (la casa ginerelui). Uneori se mai pune cortul în DRUM. Dar nah, toţi sunt înţelegători, iar pentru rarii trecători se găsesc rute ocolitoare.

Evident, în ziua nunţii, după cununia religioasă, se plimbă alaiul miresei pe la fântânile din sat, se stropeşte cu busuiocul şi apa proaspătă din fântâni la răscruce de drumuri. În periplul ăsta, fratele de mână (aka groom's best man) ţine bradul împodobit în mână, iar fetişcanele pline de slipici şi tocuri dansează de rup pietrişul de pe drumuri şi mai chiuie de le sar plămânii! Plus alte obiceiuri pe care jur că nu le mai reţin. Ah, faza cu gătitu` miresei se întâmplă mereu în DRUM, în faţa casei miresei, unde domnişoara de onoare ţine o oglindă mai mare decât ea în mână, iar naşa îşi arată talentele de fashionistă cu voalu` miresei. Tragic!

Găteală mare, se duce lumea la oraş înainte de nuntă, se cumpără ţoale, se fac unghiile cu lac alb sidef, se fac cocuri tip sarma, se presărează din greu sclipici şi se achiziţionează blanuri ieftine pentru umerii dezgoliţi ai protagonistelor în prag de toamnă. De asemenea, se cumpără Cola la 2 L, Fanta tot la 2L (asta la nunţile celor mai înstăriţi) şi apă minerală. După cum urmează, pozele vor grăi, ţuica şi vinul sunt servite pe principiul refill technology, aka orice sticle de uz decent găsite prin bătătură (regionalism pentru curte şi împrejurimile casei) se vor aşeza pe masă pline cu licoarea specifică. 


Se mai cumpără şi maxim 2 sticle de whiskey, gin sau coniac. Dar atât! Ca să stea pe masa mirilor şi a naşilor ţanţoşe şi să denote bunăstare, belşug. La nunţile cu naşi bogaţi, afacerişti (deţinători ai discotecii din sat ori a unor tarabe prin Roşiorii de Vede sau Alexandria), astfel de băuturi se mai află şi pe masa invitaţilor din partea naşilor.


Măncarea... Mâncarea se prepară de cei mai talentaţi bucătari din sat (mereu aceiaşi), femei şi bărbaţi. Se fiebe bucatele în tuciuri imense, aranjate în lateralul cortului, astfel încât intrarea cu bucatele să fie strategică. Mai ales că reprezintă un moment important al nunţii şi astfel au şi câte un cântecel frumos interpretat de trupa de muzicanţi angajată pe parale grele. Aşadar, se întrerupe orice acţiune, se anunţă cu bucurie sosirea aperitivelor, a sarmalelor, a fripturii etc. Observaţi că sunt şi inventivi la transportul farfuriilor către mesele nuntaşilor! Nu domne, nu au şi roţi inventivele maşinării. Pe jos e pământ şi pietriş proaspăt adus cu căruţa de la râul Vedea, pentru fastuosul eveniment. 


Muzică din greu, dedicaţii de asemenea, boxe puternice prin tot cortul, băutură la greu, hore şi sârbe în cort sau în faţa lui, ca să ştie lumea că e petrecere mare. Şi uite aşa le intră femeilor tocurile în pietrişul afânat şi uite aşa răguşesc muierile de dragu` mirilor şi uite aşa se mai duce o fată tânără din vizorul flăcăilor din sat.

Asta ar fi nunta... pe undeva prin inima Câmpiei Române. Sau oricum, lucrurile importante de pe parcursul ei.

Data viitoare vă povestesc despre obiceiurile de nunta ale moldovenilor de peste Prut. 

Şi când o să am starea, despre celelălalt eveniment suficient de însemnat, înmormântarea. Ei, sunt părţi interesante şi acolo. De comentat :))