joi, 15 iulie 2010

Dor de ducă şi de film

Ei gata, m-a apucat şi pe mine!
Dorul de concediu...



Nu mă pot plânge, pe cât de sedentară şi lipită de scaunul confortabil de la birou sau din maşină sunt în timpul săptămânii, pe atât de străină de acestea sunt în weekend-uri. Încerc să îmi fac timp să ies din oraş cât mai des ori să am ceva activităţi outdoor chiar dacă rămân în Bucureştiul meu iubit.

Când vine vorba de concediu, de mulţi ani încoace aleg străinătatea. Din diverse motive, nu aş putea să le discut acum pe toate. Când am avut chef de leneveală, de soare, mare şi plajă, am ales Grecia, Turcia, ba chiar Bulgaria. Alteori, când am avut chef de vizitat, de cumpărături şi de simulat traiul în diverse oraşe europene, am ales de pildă Parisul, Amsterdamul, Haga ori Rotterdam ş.a.m.d. 

Anul acesta (cel puţin vara aceasta, pentru vacanţa de iarnă nu am încă planuri) am decis să-mi fac concediul în România. Gata, Elena Udrea poate să fie fericită, m-a convins să-mi petrec concediul în România! Eh, hai gata, că nu-i meritul ei!

Ceea ce vroia să fie un tur al ţării, cu mai mulţi prieteni, s-a transformat din cauza condiţiilor meteo şi a lipsei timpului pentru unii dintre noi, într-o ieşire în Delta Dunării. Gura portiţei mi-a atras atenţia în primă fază, cu peisajele şi serviciile mult lăudate.

Am discutat apoi cu prietenii mei din Tulcea (foşti colegi de facultate) şi mi-au adus aminte de Sfântu Gheorghe şi de Festivalul de film Anonimul care are loc anual în luna august acolo. Am fost de asemenea sfătuită să rezerv imediat o cameră, căci e mare înghesuială în acea perioadă. E adevărat, cu greu am găsit o cameră liberă în perioada aleasă de mine, dar din fericire, am reuşit! 10 zile în Delta Dunării!

Aşadar, pe 5 august, alături de bloggerul meu preferat, voi pleca spre Sfântu Gheorghe, iar între 9 şi 15 august mă voi delecta privind proiecţii ale filmelor de scurt şi lung metraj, lucru pe care-l voi îmbina cu ceva soare, plajă şi plimbări în deltă. Ăstai planul meu de concediu, să vedem cât la sută se concretizează şi de asemenea în ce măsură voi fi la fel de încântată şi după concediu. Sunt propriu-mi studiu de caz!


Voi ce faceţi sau ce aţi făcut în vacanţa voastră de vară?

miercuri, 14 iulie 2010

Liberté, égalité, fraternité!

Le ador hainele, le ador stilul, le ador pantofii, genţile, le ador lacul de unghii şi le ador peisajele.

Le 14 juillet 1789....  O altă zi naţională a uneia dintre ţările acestei lumi, care se sărbărtoreşte vara! E mai bine să lupţi vara pentru independenţa ta oricum.


Dacă pe 4th of July, prietenii mei locuitori ai frumoasei Americi postau pe facebook poze din glamours-ul NYC, de la petreceri pe acoperiş, cu frumoase focuri de artificii ori de la grătare în Central Park and so on. Ei bine, azi pe 14 iulie, aştept veşti despre cum se petrece în Franţa de la o foarte bună prietenă de-a mea din Paris, la a cărei nuntă am petrecut anul trecut în oraşul luminii şi al iubirii. 

Paris-ul şi Franţa-mi sunt pe plac, e clar, atâţia ani de studiu al limbii şi istoriei francezilor au însemnat ceva. Îmi aduc aminte de şcoala generală, când făceam concursuri de cultură franceză, ne împărţeam în echipe de câte 6 membri (echipa mea se numea Les Formidables) şi ne-ntreceam în ani şi bătălii, monumente ori vreun institut, în regi şi preşedinţi. Şi toate astea pentru ce? Pentru CĂRŢI franţuzeşti. Ce miză penibilă, ar comenta acum elevii de clasa a 6a.


Deci îmi place Franţa, mi-ar plăcea să locuiesc într-o casă draguţă cu podgorie din Nantes, să călăresc dimineaţa pe terenurile mele şi să-mi inspectez cele mai nobile viţe! Pe de altă parte, deşi urăsc americanii, mă văd locuind în New York, categoric. Până una alta, îmi iubesc oraşul,  Bucureşti, iar asta e diferit de ceea ce îmi place ori ceea ce mă văd făcând. E o certitudine faptul că-mi iubesc oraşul.  


Pentru Franţa, pentru o zi minunată! Dincolo de vestea proastă pe care am primit-o astăzi, referitoare la moartea artistei noastre cu părul de foc, Mădălina Manole (nicio mamă a unui copil care încă stă în pătuţ şi nu înţelege şi nici n-o să înţeleagă prea uşor ceea ce s-a întâmplat, NU merită să moară de ziua ei, chiar dacă se presupune că a fost suficient de laşă încât să ia singură această decizie). 


Alor, les amis, ecoutons nous! 






































                         

vineri, 9 iulie 2010

Ce pana lui?

Vă aduceţi aminte de cornuta scărpinăcioasă? Inventivă de altfel.

Ar trebui să aştept şi să fac un top cu toate vietăţile funny care se scarpină mai mult sau mai puţin inteligent, dar nu mă pot abţine, deci ia de aici:


Vezi mai multe din Funny pe 220.ro

joi, 8 iulie 2010

Looking for a parking lot?

Problema cu maşinile astea e că au nevoie, în diverse momente ale zilei, de câte un loc de parcare. Cine ar fi crezut că locurile de parcare disponibile au ajuns la fel de rare la noi în oraş precum IQ-ul peste `80 la vedetele prefabricate?

Hello, Budapest! Pardon: Hello Bucharest! Watch this:




Ah şi dacă tot vizualizaţi un filmuleţ de pe youtube, nu uitaţi să apăsaţi butonul "Vuvuzelă", e tare la modă şi a apărut ca urmare a numeroaselor declaraţii de la persoane care susţin că nu pot urmări altfel un filmuleţ, decât împreună cu celebrul sunet de vuvuzelă.

miercuri, 7 iulie 2010

The real city

Când apele uneori par să curgă în direcţii anapoda şi când soarele uită să zâmbească unei bucăţi de pământ, când oamenii nu mai strălucesc, iar acţiunile devin banale, atunci abia... mă demoralizez.

De obicei, nici nu-mi trece foarte uşor. Nu mă ajută dorinţa nimănui de-a-mi schimba dispoziţia. Dispoziţia mea negativă este de foarte multe ori psihică, dar şi fizică. Ah, mai e şi invizibilă (asta pentru că nu mi-aş dori să fiu întrebată de fiecare persoană cu care intru în discuţii, despre stările mele sufleteşti rele, de aceea le fac greu detectabile).



Dacă nu e cineva (şi cum nu poate fi mereu cineva) care să mă culeagă din părţile pe unde mi-am împrăştiat entuziasmul, este de cele mai multe ori, ceva. E Bucureştiul cu... Calea Victoriei, cu... centrul vechi, cu... Dâmboviţa şi cu... Colentina mea iubită. Sunt locuri, situaţii şi tare-mi place să le fur energia.



Mă simt bine cu Bucureştiul. Mă simt aşa de bine. Împăcată şi liniştită precum clădirea unei şcoli într-o zi de sâmbătă. Aţi observat vreodată una? Sâmbăta nu mai este aceeaşi din timpul săptămânii, sâmbăta nu mai are aceleaşi caracteristici, e altfel, e alta fără să fie nouă.





Kirst Day, 
O scriitoare (pe-al ei blog) tare fericită

vineri, 2 iulie 2010

De ce-s inundaţii în Moldova

Nenea ăsta te face mereu să transpiri, poţi să fii tu şi România, că tot te trec apele...


A smoker, but a villainous?

Nu este un post canalizat împotriva fumatului, a fumătorilor ori a tutunului. Personal, sunt nefumătoare, dar lucrez pentru o companie care distribuie ţigări, deci nu mă pot cataloga drept luptătoare împotriva acestui viciu. Ba am chiar am aprins uneori câte o ţigară la vreo ieşire cu prietenele în oraş, dar pur şi simplu acest lucru nu mi-a creat o dependenţă, nu m-a făcut să simt nevoia de tutun în niciun moment al vieţii, fie el oricât de stresant. Şi nici nu-i văd rostul acestei acţiuni într-o înşiruire de activităţi zilnice.

Nu am de gând să spun cu cât îţi scurtează viaţa o ţigară, să fac campanie anti dependenţă şi nici nu condamn slăbiciunea unei persoane în faţa foilor uscate de tutun şi a ţigaretelor frumos ambalate şi atractive. Ba chiar grupul de companii pentru care lucrez comercializează şi tutun adus din Cuba, faimoasele trabucuri cubaneze ori cigarrillos, vestitele ţigări din foi; e o plăcere să admiri eleganţa şi luxul cu care sunt prezentate aceste produse şi câti oameni le apreciază. Din asta-mi câştig, în mod indirect, venitul lunar şi nu am niciun reproş în privinţa aceasta.

Atrag atenţia asupra lipsei manierelor. Manierele nu ţin de naţionalitatea ta, de faptul că locuieşti într-o ţară mai mult sau mai puţin educată, deschisă şi decentă. Mereu m-am întrebat de ce fumează oamenii lângă nefumători, fără permisiunea acestora? Mai rău, de ce fumează vicioşii lângă copii? Copiii lor sau ai altora.  De când ai voie să fii nesimţit, doar pentru că ai o dependenţă?



Nu generalizez, evident, nu săriţi, categoric sunt şi fumători educaţi. Vorbesc de cazuri aparte; aduc subiectul în discuţie pentru că am văzut personal cum părinţi fumează lângă copii, cum colegi fumători nu au nicio jenă în a fuma non-stop lângă acei camarazi nefumători, cum omul fumător, condus de o neputinţă evidentă de-a se abţine, devine, un, mă scuzaţi, nesimţit.

Când vine anotimpul rece, mă gândesc cu groază că la vreo invitaţie a unui prieten va trebui să suport o încăpere plină de fum a unui local, că mă duc într-un club şi când revin, toate hainele şi părul îmi vor mirosi îngrozitor. Dar, Slavă Domnului, în tot mai multe localuri fumatul este interzis, ori fumătorilor li se sugerează accesul într-un loc bine amenajat pentru inhalat fum în plămâni (desigur, nu mă refer la acele restaurante unde locurile pentru fumători sunt separate de cele pentru nefumători printr-o plantă decorativă, eventual din plastic).

Empatică fiind, cred că-i pot înţelege şi pe fumători, o fi greu să ieşi din restaurant la 11 noaptea într-o seară geroasă de decembrie ca să-ţi satisfaci nevoia de a umple plămânul cu fum cât se poate de nociv, dar trebuie să conştientizeze că a fuma este o alegere, pe care ţi-o asumi responsabil, indiferent ce aduce aceasta alegere cu ea.

În această ecuaţie, nefumătorul nu are nicio obligaţie.