Am fost aseară la filmul Killers. Credeam că după ziua lungă şi uşor stresantă, nimic nu mă mai poate relaxa. Ei bine, a reuşit această comedie-acţiune, o combinaţie interesantă, ca şi alăturarea pe ecran a personajelui lui Ashton Kutcher şi Katherine Heigl. O idilă superbă, visul oricărei femei, care începe unde în Nice, pe frumoasa Coasta de Azur.
Jen (Katherine Heigl) este o tipă obişnuită, calculată, deloc spontană, iar el este bărbatul misterios, cu un trup superb şi gesturi fine, care se îndrăgosteşte, surprinzător, de fata uşor ştearsă din peisajul său înconjurător. O poveste tipică filmelor americane, însă nu asta face filmul interesant, ci acţiunea, faptul că toţi cei din jurul cuplului mortal încearcă să-l omoare pe fostul agent CIA, Spencer (Ashton Kurcher), în schimbul unei recompense de 20 de milioane de dolari.
Pare a fi un film care doreşte să încânte partenera cu ceva romantic, partenerul cu ceva acţiune şi în general pe toata lumea, cu ceva comedie. Şi reuşeşte în principiu, căci bărbaţii din sala nu au fost la fel de plictisiţi ca la o comedie tipică, romantică. Ca idee, filmul se situează undeva între Mr and Ms Smith, pentru ca e mai puţin serios, cum de asemenea e mai puţin amuzant ca Date Night. Oricum băieţi, nu-i numai acţiune, se discută despre sinceritatea într-o relaţie, ceva responsabilitate, dar scenele cu împuşcături şi explozii sunt suficiente ca să nu numiţi filmul a chick flick.
Şi pentru că un banc bun, primit pe mail într-o dimineaţa neprietenoasă, nu strică:
Directia Management Resurse Umane a Ministerului Apararii Nationale "descoperă" că în ultima vreme are prea multi ofiţeri... se hotărăşte că acelora care vor să plece benevol, "ca să nu fie daţi afară fără nimic", să li se acorde un bonus special de 100 euro pentru fiecare centimetru al distanţei în linie dreaptă dintre oricare două puncte de pe corp. Ca un semn de bunăvoinţă a Guvernului şi cu aprobarea Cotroceniului, fiecare ofiţer are dreptul să indice punctele de preferinţă. Primul intră un ofiter de aviaţie, foarte suplu, cere să fie masurat din creştet până în vârful degetelor de la picioare. Avea 1.95m, aşa că primeşte un cec de 19.500 euro. Al doilea vine un ofiţer de marină si cere să fie măsurat din vârful degetelor de la picioare până la vârful mâinilor întinse deasupra capului - "atât cât are când înoată" - şi măsoară 2.55m. Pleacă marinarul cu un cec de 25.500 euro. Intra şi al treilea ofiţer, un zdrahon de infanterie. Când e întrebat cum să fie măsurat, ăsta zice: "Din vârful penisului până la testicule". Mustăcesc ăştia de la pensii între ei şi îi atrag atenţia că ofiţerii anteriori plecaseră cu nişte cecuri frumuşele. Asta nu şi nu, că pe el să-l măsoare cum le-a cerut. "OK", zic ei. Aşa că medicul îi cere ofiterului să-şi dea jos uniforma. Infanteristul se dezbracă, medicul scoate ruleta, o pune pe varful penisului şi după primii 20 de centimetri se aude un strigăt: "Dumnezeule mare! Unde vă sunt testiculele?..." Ofiterul: "In Irak"
Leapşă, leapşă... de la Niceey Nice, draga mea colegă de blogosferă...
1. Cât de des te enervezi?
În ultima vreme, cât mai rar... mă străduiesc cel puţin. Am realizat că mă simt rău când fac asta, chiar şi fizic, dar mai ales psihic, atrag toate nenorocirile asupra mea şi mă scoate din minţi ideea că-mi fac rău cu propria mâna. Desigur, m-ar ajuta ca persoanele din jurul meu să fie ceva mai înţelegătoare. Asta pentru că reuşesc să mă enerveze cu adevărat, doar persoanele la care ţin. În rest, cu ceilalţi, dau impresia că mă mai enervez, îi face să jubileze şi să lase garda. E un moment bun să ataci.
2. Când te enervezi suni pe cineva să te calmeze?
Depinde cine mă enervează. De obicei, eu sunt psihologul familiei şi-al grupului meu de prieteni, eu primesc telefoanele însoţite de poveşti interminabile şi de cereri de sfaturi şi etc. Dar ideea este că-mi place. Pentru mine însă, consider că dacă eu nu am un sfat bun sau o soluţie ok, nimeni nu are. Dar recunosc, mă calmează uneori să vorbesc cu una dintre prietene când mă enervează iubitul meu, să vorbesc cu mama ori cu tata când mă atacă persoane puternice şi nu am soluţii imediate ori să-i povestesc iubitului despre situaţiile neplăcute din restul zilei mele (muncă, facultate, divergenţe cu prietenii etc).
3. Te calmezi repede, sau urli ca nebunul?
Da, într-un cadru în care mi se permite, mai urlu, recunosc. Dar când sunt FOARTE nervoasă. Altfel, din educaţie şi bun simţ, nu ridic tonul. Decât, repet, dacă e la derută.
Iar de calmat repede, nu prea sunt genul. Dacă m-a enervat o situţie, îmi trece cam greu. Nu-i înţeleg pe cei care acum tună şi fulgeră, iar peste 10 minute râd copios şi zâmbesc larg. Mie-mi ia şi ZILE să-mi revin după o situaţie tensionată.
4. Ca metodă de a scăpa de nervi, bătaia este o opţiune?
Bătaia cui?! Uf, nu lovesc oameni, decât neintenţionat. Şi mi s-a întâmplat, am aruncat de nervi cu un obiect în cineva, culmea, l-am şi nimerit, i-am spart arcada... so, NU, AŞA NU! Never again! Dacă simt nevoia asta, au cei de la sala la tae-bo un super sac de box pe care-l pot lovi în voie. E minunat!
5. Din cauza nervilor ţi s-a întâmplat să pierzi un prieten?
Ca orice fan adevărat al serialului Sex and the City şi al filmului Sex and the City, am fost, de cum a început să ruleze în cinematografele româneşti, la Sex and the City 2.
Când am zis că-s fan adevărat, m-am referit la faptul că am revăzut cele 6 serii de minim 2 ori şi de asemenea toate interviurile, apariţiile tuturor persoanelor implicate în producerea acestui film şi discuţiile lor legate de film. A nu se înţelege greşit, nu-s fan S.J.P sau al altei actiţe (deşi sunt sigură că-s şi ele femei de excepţie), eu-s fanul PERSONAJELOR Carrie, Samantha, Charlotte şi Miranda, personaje tare bine construite cu ajutorul unui regizor bărbat (Michael Patrick), cu ajutorul costumierei de excepţie Pat (Patricia Field)care spune o poveste ori de câte ori o îmbracă pe Carrie ori pe celelalte fete.
Filmul Sex and the City 2 răspunde unor întrebări pe care ţi le-ai pus mereu ca privitor al serialului. Mereu m-am întrebat dacă femeile astea au avut mereu acces la toate premierele filmelor tari din oraş, a petrecerilor V.I.P., a celor mai tari activităţi din N.Y.C, dacă există o femeie obişnuită care să aibă atâtea perechi de Manolo Blahnik şi tot aşa. Eh, acum ni se răspunde că în `86 când a venit Carrie în New York, viaţa ei nu e aşa roz (ştiam deja din serial că la începuturile ei în N.Y., prefera să dea banii de cină pe noul număr Vogue, simţea că o hrăneşte mai mult) şi că Samantha era chelneriţă şi nu dintotdeauna P.R. Executive.
SATC2 a avut câteva bad reviews, dar ca fan adevărat nu le accept ca fapt, deşi le pot înţelege. Se vorbeşte de viaţa după căsătorie a cuplului Carrie and Mr. Big, despre viaţa cu doi copii şi o doică super sexy a cuplului Charlotte şi Harry, despre cum să fii o femeie puternică pe toate planurile şi să fii lângă familia ta, în deciziile Mirandei şi despre bufeurile, schimbările hormonale şi apetitul unei femei la menopauză, pe numele ei, Samantha Jones.
Şi da, poate că nu e nimic nou şi poate-ţi par superficiale acţiunile, căci în fond viaţa altor femei este de zeci de ori mai grea, dar femeile acestea, ca şi personaje, fac şi de această dată ceea ce au făcut mereu: deschid ochii, merg înainte cu stil, au curaj, sunt sincere şi nu lasă cu uşurinţă portiţe deschise spre depresie, chiar dacă au 52 de ani şi sunt la menopauza, chiar dacă sunt mame full-time, chiar dacă au job-uri unde nu-s apreciate din motive superficiale (femeie într-o lume a bărbatului) şi chiar dacă primesc ceea ce şi-au dorit dintotdeauna, dragostea bărbatului mult iubit, dar află că uneori, nu este suficient.
Abu Dhabi, locul unde se retrag fetele de această dată, dă voie mirajelor să apară, mă rog, nu-i un miraj apariţia lui Aidan, fostul iubit al lui Carrie Bradshaw, probabil ca răspuns la toate întrebările fanilor. Michael Patrick a ştiut să scrie o întâlnire superbă în mijlocul unei pieţe din "the new middle east". Întâlnirea şi cina de după a permis personajului Carrie să realizeze diferenţele între nevoia de a flirta, de a fi apreciată şi complimentată şi între a da curs necontrolat unei astfel de întâmplări, fie vorba chiar şi de-un nevinovat sărut
În rest, SATC2 este cum ne-a obişnuit: scene cu mult umor, replici inteligente, mici accidente satirizatoare, ceva compromisuri şi muuultă distracţie!
Îmi doream, când eram mică, să rămân o copilă, dacă asta însemna:
- ca părinţii mei să nu îmbătrânească vreodată (cum mi-au şi promis cu ceva ani în urmă, dar par să se ţină de cuvânt deocamdată...)
- să pot să mă plimb cu rolele şi bicicleta toată ziua
- să merg cu ai mei părinţi în toate parcurile tari de distracţie şi să mănâc vată pe băţ până mi se face rău
- să merg după şcoală la vreo colegă, unde să învăţăm coregrafia de la noua melodie a Shakirei sau Britney Spears ori să jucăm Sims (da, nu-s aşa old)
- să fac haine pentru păpuşi şi să le pun extensii de păr, ori să le tund, după caz
- să mă joc şotron, castelu`, frunza, elasticu`, "ţară, ţară, vrem ostaşi", "raţele şi vânătorii" etc.
- să-mi încep dimineaţa cu Tom & Jerry sau The Flinstons
- să merg la bunici şi să fac cu prietenii mei de acolo într-o zi de vară secetoasă o "mumuliţă a ploii"; staţi că vă traduc: ne strângeam anual la câte unul dintre noi acasă, făceam din lut un omuleţ simpatic, pe care-l plasam pe o tăblie de lemn, apoi îl petreceam până la râu (drum presărat cu plânsete şi ţipete şi flori) unde-l lăsam pe individul de pământ să se ducă de-a cursul râului, odată cu toate florile adunate de noi până acolo şi să cerem în schimbul lui zile de ploaie multă, care să domolească setea pământului crăpat şi să îmbogăţească recoltele ce urmau să vină toamna respectivă. Apoi, reîntorşi pe uliţă, ne aşezam pe preşuri cusute la război, la umbra copacilor de la poartă şi puneam masă întinsă cu ce scotea fiecare din traistă, adus de-acasă; era un fel de pomană a mumuliţei ploii
- să am genunchii mereu juliţi de la atâtea căzături
- să fac pact de prietenie pe viaţă cu ale mele fete şi să îngropăm documentul secret
- să fiu fascinată de fiecare boboc de gâscă sau de raţă care iese din găoace
- să merg cu prietenii mei pe câmp, cu caii bunicilor, să culegem iarbă pentru animăluţe
- să adopt toate pisicuţele părăsite (de câini mi-era frică după ce-am fost muşcată de-al meu)
- să am grijă de puiuţul guguştiucilor din plopii din curtea bunicilor (în fiecare an câte unu` pica din cuib şi o chinuiam pe bunica mea să-i dea apă şi mâncare, şi-l ţineam lăngă sobă până se înzdrăvenea primăvara)
- să am emoţii în fiecare început de septembrie, când mi se cumpără ghiozdan şi rechizite noi
- să-mi repet rolul pentru serbările cu temă de la şcoală
- să fug de la ore ca să jucăm handbal cu celelate clase şi să le învingem
- să mă trezesc dimineaţa şi să NU am lângă mine agendă, organizer, telefoane mobile, laptop şi ceas deşteptător
