vineri, 25 iunie 2010

Oreos - Milk's Favorite Cookie

Health food may be good for the conscience but Oreos taste a hell of a lot better.

De ceva vreme, aţi observat desigur că avem şi în România biscuiţii OREO.

 Am fost cea mai fericită când am observat cum stocurile din depozitul companiei pentru care lucrez se umpleau de coduri de material specifice. Sunt preferaţii mei, iar ăsta-i lucru mare, având în vedere că-s o persoană care nu se dă în vânt după dulciuri, de niciun fel.


Primul "contact" al meu cu Oreos a fost în filmele americane pe care le vedeam. Super interesant mi se părea să iei un pahar cu lapte şi-un biscuite Oreo şi să le savurezi înainte de culcare.

Apoi îmi aduceau rudele şi prietenii care soseau în vizită din alte ţări. Evident, de când îmi tot petrec vacanţele şi în afara României, stocurile mele de biscuiţi Oreo sunt mereu reîmprospătate. Duty free-urile sunt tărâmurile mele preferate pentru achiziţionarea biscuiţilor minune; dacă pe prietenele mele le găseşti la raionul de parfumuri, eu sunt mai întâi la cel care conţine biscuiţii Oreo!

Spun asta pentru că e ceva de menţionat în cazul meu, cum nu mă dau în vânt după dulciuri, dragostea mea pentru biscuiţii Oreo vine ca un şoc! Celălalt şoc e că majoritatea prietenilor mei devoratori de dulciuri nu împărtăşeşte acelaşi sentiment, chiar Oreos nu sunt în lista lor de gustări preferate. De asemena mi-au zis că poate nici eu nu-i adoram dacă nu ar fi existat marketingul agresiv făcut de brand acestor biscuiţi, în afară, căci reclama din România este cel puţin penibilă. Oricum ştiu că nu aş mânca ceva ce nu-mi place cu adevărat . 



Vouă vă plac biscuiţii Oreo?!

This is a dangerous dog case, and it will go to court!

Deci citatul ăla cu  "Principala perfecţiune a omului este de a avea un liber arbitru, care îl face demn de laudă sau de dispreţ." se aplică şi câinilor?! :P


joi, 24 iunie 2010

Sunt mamă!

Mama adoptivă adică... pentru Vuvuzel*!

Azi îl ridic de la căminul temporar şi-i voi oferi multă mâncărică bună, o băiţă excelentă şi iubire necondiţionată! :)

*iniţial era vorba să-l botez Vuvuzela, când credeam că e fata (sursa de inspiraţie este evident jucărioara care a creat mare fâs în presa internaţională zilele astea)


UpDate: poze proaspete cu Vuvuzel (are şi-o meserie se pare, e model)


Pictures by Ileana Olaru

marți, 22 iunie 2010

What do men and mascara have in common?

They both run at the first sign of emotion.


Ieri mi-a fost publicat unul dintre articolele de pe blog pe site-ul celor de la SmartWoman. Apariţie care a adus în prima zi peste 2800 de citiri şi vreo 80 şi ceva de comentarii răutăcioase. În mare parte, comentarii lăsate de sexul masculin, supărat din cale-afară pe mine, o persoană cu îndrăzneala de-a aborda un subiect sensibil. Situaţie care m-a încântat la maxim. Mă unge pe suflet instabilitatea unor persoane. Nu m-a dezamăgit întâmplarea, pentru că nu am aflat nimic nou, oamenii fără argumente practică atac la persoană de multă vreme; persoana atacată clar nu este una sensibilă, deci nu şi-au atins oricum targetul.

Pe de altă parte, au intervenit femei inteligente şi atente, bărbaţi deschişi la minte, toţi dispuşi să trateze subiectul elegant, ca pe o dezbatere inteligentă cum a fost intenţionată. S-au spus poveşti interesante, atât de femei, cât şi despre bărbaţi, referitoare la experienţe ori situaţii reale. E adevărat, nu au fost la fel de multe precum comentariile care loveau în subsemnata, ca principal vinovat pentru apariţia subiectului (Femei vs. Bărbaţi) în Univers.

Am vrut ca articolul meu, mai mult sau mai puţin ironic, să fie aruncat precum un os unei haite de câini hămesite. Rezultatul? Au muşcat toţi. Citind comentariile de pe site  vă puteţi convinge şi singuri.

Dacă voi considera necesar, am să fac mai târziu un update cu ceva concluzii după minunata dezbatere a articolului meu pe site-ul smart woman, articol care însuma cu ceva vreme în urmă 3550 de citiri şi 133 de comentarii.

Poate este un subiect care, aşa depăşit şi plin de clişeu cum pare, atrage încă atenţia.

sâmbătă, 19 iunie 2010

Existential things

Am primit o leapşă de la my dear Molie, of course. De asemenea, o leapşă de genul acesta era în drafts la posturile mele, primită cu ceva săptămâni în urmă de la Nice cea simpatică. Aşadar le combin si purced în a completa:

Zodia: Peşti
Aş vrea: multe lucruri pe care banii nu le pot cumpăra
Păstrez: lucruri unicat
Mi-aş fi dorit: să am prieteni adevăraţi
Nu-mi place: să-mi repet outfit-urile în aceeaşi săptămână
Mă tem: de oamenii inteligenţi, dar rău intenţionaţi
Aud: mereu doar ceea ce vreau să aud.
Îmi pare rău: ca există oameni care mă mint şi au impresia că nu mă prind de asta
Îmi place: să fac shopping, să conduc reuniuni şi să ţin discursuri
Nu sunt: superficială
Dansez: foarte bine
Niciodata: să nu mă minţi (am un pact ciudat cu natura, nu ştiu cum naiba, dar dacă nu mă prind, aflu oricum)
Par: inabordabilă
Plâng: niciodată-n faţa unui bărbat şi niciodată în public
Nu-s întotdeauna: senină
Nu-mi place la mine: lipsa de răbdare
Sunt confuză: când două persoane se contrazic
Am nevoie: să fiu înconjurată de persoane mult mai inteligente decât mine
Ar trebui: să-mi fac timp pentru sport



S-o dau şi mai departe.... to all my readers :-)
Completaţi, vă rog!

vineri, 18 iunie 2010

The End of Men

Femei vs. Bărbaţi

Veşnicul subiect este de foarte multe ori în atenţia noastră, a oamenilor, fie că suntem într-o pagină virtuală lăsând comentarii la un articol de pe un blog, fie că suntem într-o terasă cu prietenii, fie că suntem la serviciu şi participăm la o discuţie despre abilităţi şi talente, fie că suntem la cină cu un partener interesant şi ne putem permite o win-win conversation care, mă rog, uneori nu se încheie la fel de promiţător precum poate începe.

Ideea mi-a venit când am citit o declaraţie care suna cam aşa: Pentru fiecare doi bărbaţi care termină facultatea şi au o diplomă universitară, trei femei fac acelaşi lucru. Bine, asta nu spune nimic. Sunt oricum mai multe femei decât bărbaţi, deşi femeile pun totuşi mai mult accent pe studii. La începutul acestui an, femeile au atins majoritate în ocuparea forţei de muncă în U.S. pentru prima dată în istorie. Cei mai mulţi manageri sunt acum femei. Asta spune ceva. (Sursă.)

Sunt sigură că nu doar în U.S. există această situaţie. Categoric şi noi avem parte în România de aşa ceva. 



În Coreea de Sud, de exemplu, după ce au renunţat la transformarea în servitoare a mamelor care nu puteau naşte băieţi şi se rugau la spirite să omoare fetiţele nou-născute, în anii `70-`80, Guvernul a început, odată cu ceea ce se numeşte revoluţie industrială, să încurajeze femeile să lucreze. Ceea ce au şi făcut doamnele, s-au mutat la oraş, au început să studieze şi să avanseze rapid de la job-uri industriale, la cele de introducere date ori redactare până la posturi cu adevărat profesionale. Astfel, până în 1990, legile s-au schimbat, femeile puteau păstra custodia copiilor lor după divorţ şi puteau moşteni proprietăţi. Peste jumătate din femeile din Coreea, conform sondajelor din 1985, susţineau cu tărie că trebuie să aibă măcar un fiu. Acest procent a scăzut simţitor până în 2003, când doar 15% dintre femei mai susţineau acest lucru.. Cam aceleaşi lucruri bune se întâmplă acum şi în India şi China. În Liberia, preşedintele Ellen Johnson Sirleaf  îşi prezenta în campania electorală propria ţară ca fiind un copil bolnav ce avea nevoie de protecţia unei mame. Prima ţară cu majoritate feminină în Parlament a fost Rwanda.

Acum, oamenii preferă să aibă copii fete, căci cel mai des când îşi imaginează un copil cu un viitor strălucit şi de succes, acel copil este de sex feminin.

Aşadar femeile s-au activat şi au ajuns în locurile binemeritate. Ba chiar au făcut-o suficient de rapid. Au ajuns să câştige mai mult decât bărbaţii, să aibă proprietăţi şi să se descurce foarte bine şi singure. De aceea oare, din anii `70 până în zilele noastre, procentul femeilor măritate a scăzut considerabil? Atunci 84% dintre femeile cu vârste cuprinse între 30 şi 44 erau căsătorite, iar acum 60% sunt. În 2007, abia 43% dintre femeile fără liceu absolvit erau căsătorite.

Autoritatea bărbatului e subminată considerabil,  chiar la prima punere pe hârtie a salariului ei comparativ cu salariul lui. Dacă totul se reduce la cifre, then who`s the boss now? Ideea este că eu urăsc superficialitatea şi în niciun moment al vieţii mele nu mi s-a părut deplasat ca soţia să câştige mai mulţi bani decât soţul ei. E perfect normal şi nu văd ce impediment ar putea fi acest detaliu într-o relaţie serioasă. Dar începe să mă intrige subiectul atunci când bărbatul îşi aduce aminte de lecţiile învăţate în familie: ştie, deci, să fie orgolios. Are testosteron şi-l macină. Desigur, nu oricând, îşi calcă adeseori pe orgoliu dacă aparentele inconvenienţe aduse de succesul femeii de lângă el se transformă în adevărate oportunităţi.

Apropo de testosteron, se studiază încă dacă este cauza deciziilor pripite pe care le iau bărbaţii în afaceri. Cu alte cuvinte, se caută o scuză bărbaţilor în faţa femeilor de succes care reuşesc să ia decizii bune în afaceri, gândite la rece, precaute, flexibile în abordare, dar hotărâte.

Bărbaţilor le plac competiţiile cu femeile, doar pentru că au impresia că ele nu vor câştiga şi vor fi nevoiţi să le consoleze şi să le trateze corespunzător. Dar cum în ultima vreme, femeile câştigă tot mai des competiţiile profesionale cu bărbaţii, jocurile nu mai sunt chiar aşa amuzante şi riscă să nu mai fie nici fair-play.

Bărbaţii nu pot avea o relaţie cu o femeie puternică, cu o câştigătoare ori cu o femeie căreia îi reuşesc mereu planurile. Chiar dacă nu recunosc asta, vor fi mereu probleme şi vor exista mereu frustrări în respectiva relaţie. Iar orgoliul bărbaţilor nu merge într-un sens bun, pentru că nu-i ambiţionează, îi înrăieşte şi-i îndepărtează. Este mult mai greu pentru femeia modernă să-şi găsească un soţ. De multe ori ajunge la suficiente compromisuri.

Femeile divorţează acum şi se descurcă perfect singure, chiar dacă au peste 50 de ani (Demi Moore, Madonna, Susan Sarandon). Îşi permit boy-toys, că tot vorbeam de Ashton Kutcher acum ceva vreme şi nu sunt văzute precum femei disperate, ci ca puncte de sprijin pentru tinerii disperaţi, mereu în căutare de femei care au succes, sunt independente şi au experienţă. Pe de altă parte, în filmul Up In The Air, personajul unui bărbat ca George Clooney este considerat  prea bătrân ca să fie atrăgător de colega lui de muncă, tinerică ce-i drept şi este refuzat de o femeie mai în vârstă (de care se îndrăgosteşte după ce se culcă cu ea) care se dovedeşte a fi căsătorită. Dacă şi George Clooney este refuzat....

Cu cât femeile domină mai mult, cu atât încep să se comporte ca sexul dominant. Sunt agresive, comit infracţiuni, precum femeia din The Ghost Writer a lui Polanski, ori ca personajele intereptate de Lady Gaga şi Beyonce în Telephone, inspirate din Thelma şi Louise, care, de data asta, în loc să se sinucidă, îl omoară pe un fost iubit şi la întâmplare pe alţii, apoi scapă cu ajutorul camionetei lor galbene şi încheie scena cu o replică lăudăroasă: "We did it, Honey B."

În teorie, aşa şi trebuie. Când o parte a unei civilizaţii este împiedicată să se dezvolte, atunci când o va face va depăşi sigur partea care a împiedicat-o.


joi, 17 iunie 2010

That`s it!

Nu mai suport.
În drum spre muncă, azi, aşteptam să-şi săvârşească mersul pe trecerea de pieton o farmacistă aparent cochetă. Cum îşi purta părul?! Prins într-un scrunchie (jur că nu-mi vine acum denumirea în limba română). Chestia aia penibilă dintr-un material catifelat sau mă rog, diverse ţesături, cu care îşi prindeau femeile părul acum 30 DE ANI!

 Femeile par să fie mult mai open-minded, sunt puternice, se îmbracă din ce în ce mai bine, au idei bune şi au învăţat să şi le expună de asemenea. DAR come on, fetelor! Scrunchie?!
Spuneam că azi am cedat nervos, pentru că deja am văzut în ultima vreme mult prea multe femei cu părul prins aşa... Şi nu orice femei, unele pe care, probabil,  dacă nu le-aş fi văzut cu părul prins aşa, le-aş fi admirat.

Dar sincer, cum ai face asta? Tu, mare avocat, sau director de marketing şi femeie elegantă, cum ţi-ai prinde părul cu aşa ceva şi ai ieşi în lume? Nici măcar seara, acasă, când te demachezi...

Girls, that goes for our today`s DON`Ts in hair fashion :))

marți, 15 iunie 2010

sâmbătă, 12 iunie 2010

Killers 2010

Am fost aseară la filmul Killers. Credeam că după ziua lungă şi uşor stresantă, nimic nu mă mai poate relaxa. Ei bine, a reuşit această comedie-acţiune, o combinaţie interesantă, ca şi alăturarea pe ecran a personajelui lui Ashton Kutcher şi Katherine Heigl. O idilă superbă, visul oricărei femei, care începe unde în Nice, pe frumoasa Coasta de Azur.


Jen (Katherine Heigl) este o tipă obişnuită, calculată, deloc spontană, iar el este bărbatul misterios, cu un trup superb şi gesturi fine, care se îndrăgosteşte, surprinzător, de fata uşor ştearsă din peisajul său înconjurător. O poveste tipică filmelor americane, însă nu asta face filmul interesant, ci acţiunea, faptul că toţi cei din jurul cuplului mortal încearcă să-l omoare pe fostul agent CIA, Spencer (Ashton Kurcher), în schimbul unei recompense de 20 de milioane de dolari. 



Pare a fi un film care doreşte să încânte partenera cu ceva romantic, partenerul cu ceva acţiune şi în general pe toata lumea, cu ceva comedie. Şi reuşeşte în principiu, căci bărbaţii din sala nu au fost la fel de plictisiţi ca la o comedie tipică, romantică. Ca idee, filmul se situează undeva între Mr and Ms Smith, pentru ca e mai puţin serios, cum de asemenea e mai puţin amuzant ca Date Night. Oricum băieţi, nu-i numai acţiune, se discută despre sinceritatea într-o relaţie, ceva responsabilitate, dar scenele cu împuşcături şi explozii sunt suficiente ca să nu numiţi filmul a chick flick.

Vizionare plăcută!

See trailer here.

vineri, 11 iunie 2010

But I won`t feel blue...


 Şi pentru că un banc bun, primit pe mail într-o dimineaţa neprietenoasă, nu strică: 
Directia Management Resurse Umane a Ministerului Apararii Nationale  "descoperă" că în ultima vreme are prea multi ofiţeri... se hotărăşte  că acelora care vor să plece benevol, "ca să nu fie daţi afară fără  nimic", să li se acorde un bonus special de 100 euro pentru fiecare  centimetru al distanţei în linie dreaptă dintre oricare două puncte de pe corp. Ca un semn de bunăvoinţă a Guvernului şi cu aprobarea  Cotroceniului, fiecare ofiţer are dreptul să indice punctele de preferinţă.
 Primul intră un ofiter de aviaţie, foarte suplu, cere să fie masurat  din creştet până în vârful degetelor de la picioare. Avea 1.95m, aşa  că primeşte un cec de 19.500 euro.
 Al doilea vine un ofiţer de marină si cere să fie măsurat din vârful  degetelor de la picioare până la vârful mâinilor întinse deasupra  capului - "atât cât are când înoată" - şi măsoară 2.55m. Pleacă marinarul cu un cec de 25.500 euro.
 Intra şi al treilea ofiţer, un zdrahon de infanterie. Când e întrebat  cum să fie măsurat, ăsta zice: "Din vârful penisului până la  testicule". Mustăcesc ăştia de la pensii între ei şi îi atrag atenţia  că ofiţerii anteriori plecaseră cu nişte cecuri frumuşele. Asta nu şi  nu, că pe el să-l măsoare cum le-a cerut. "OK", zic ei.
 Aşa că medicul îi cere ofiterului să-şi dea jos uniforma.
 Infanteristul se dezbracă, medicul scoate ruleta, o pune pe varful penisului şi după primii 20 de centimetri se aude un strigăt: "Dumnezeule mare! Unde vă sunt testiculele?..."
 Ofiterul: "In Irak"

 O poză amunzantă de asemenea nu strică: 




Şi de ce nu... un filmuleţ funny:






Enough is enough, am terminat.

luni, 7 iunie 2010

Anger Management

Leapşă, leapşă... de la Niceey Nice, draga mea colegă de blogosferă...

1. Cât de des te enervezi?

În ultima vreme, cât mai rar... mă străduiesc cel puţin. Am realizat că mă simt rău când fac asta, chiar şi fizic, dar mai ales psihic, atrag toate nenorocirile asupra mea şi mă scoate din minţi ideea că-mi fac rău cu propria mâna. Desigur, m-ar ajuta ca persoanele din jurul meu să fie ceva mai înţelegătoare. Asta pentru că reuşesc să mă enerveze cu adevărat, doar persoanele la care ţin. În  rest, cu ceilalţi, dau impresia că mă mai enervez, îi face să jubileze şi să lase garda. E un moment bun să ataci.  

2. Când te enervezi suni pe cineva să te calmeze?

Depinde cine mă enervează. De obicei, eu sunt psihologul familiei şi-al grupului meu de prieteni, eu primesc telefoanele însoţite de poveşti interminabile şi de cereri de sfaturi şi etc. Dar ideea este că-mi place. Pentru mine însă, consider că dacă eu nu am un sfat bun sau o soluţie ok, nimeni nu are. Dar recunosc, mă calmează uneori să vorbesc cu una dintre prietene când mă enervează iubitul meu, să vorbesc cu mama ori cu tata când mă atacă persoane puternice şi nu am soluţii imediate ori să-i povestesc iubitului despre situaţiile neplăcute din restul zilei mele (muncă, facultate, divergenţe cu prietenii etc).

3. Te calmezi repede, sau urli ca nebunul?

Da, într-un cadru în care mi se permite, mai urlu, recunosc. Dar când sunt FOARTE nervoasă. Altfel, din educaţie şi bun simţ, nu ridic tonul. Decât, repet, dacă e la derută.
Iar de calmat repede, nu prea sunt genul. Dacă m-a enervat o situţie, îmi trece cam greu. Nu-i înţeleg pe cei care acum tună şi fulgeră, iar peste 10 minute râd copios şi zâmbesc larg. Mie-mi ia şi ZILE să-mi revin după o situaţie tensionată.

4. Ca metodă de a scăpa de nervi, bătaia este o opţiune?

Bătaia cui?! Uf, nu lovesc oameni, decât neintenţionat. Şi mi s-a întâmplat, am aruncat de nervi cu un obiect în cineva, culmea, l-am şi nimerit, i-am spart arcada... so, NU, AŞA NU! Never again! Dacă simt nevoia asta, au cei de la sala la tae-bo un super sac de box pe care-l pot lovi în voie. E minunat!

5. Din cauza nervilor ţi s-a întâmplat să pierzi un prieten?

Nu chiar. 


Bun, haideţi la completat dragii mei: Molie, IzuH, Machiaveliq, Cris-Mary, Chocolate Follie, Dragoş, toţi din lista mea de bloguri şi voi, cei care mă vizitaţi mereu!

sâmbătă, 5 iunie 2010

Sex and the City 2

Ca orice fan  adevărat al serialului Sex and the City şi al filmului Sex and the City, am fost, de cum a început să ruleze în cinematografele româneşti, la Sex and the City 2


Când am zis că-s fan adevărat, m-am referit la faptul că am revăzut cele 6 serii de minim 2 ori şi de asemenea toate interviurile, apariţiile tuturor persoanelor implicate în producerea acestui film şi discuţiile lor legate de film. A nu se înţelege greşit, nu-s fan S.J.P sau al altei actiţe (deşi sunt sigură că-s şi ele femei de excepţie), eu-s fanul PERSONAJELOR Carrie, Samantha, Charlotte şi Miranda, personaje tare bine construite cu ajutorul unui regizor bărbat (Michael Patrick), cu ajutorul costumierei de excepţie Pat (Patricia Field)care spune o poveste ori de câte ori o îmbracă pe Carrie ori pe celelalte fete. 

 

Filmul Sex and the City 2 răspunde unor întrebări pe care ţi le-ai pus mereu ca privitor al serialului. Mereu m-am întrebat dacă femeile astea au avut mereu acces la toate premierele filmelor tari din oraş, a petrecerilor V.I.P., a celor mai tari activităţi din N.Y.C, dacă există o femeie obişnuită care să aibă atâtea perechi de Manolo Blahnik şi tot aşa. Eh, acum ni se răspunde că în `86 când a venit Carrie în New York, viaţa ei nu e aşa roz (ştiam deja din serial că la începuturile ei în N.Y., prefera să dea banii de cină pe noul număr Vogue, simţea că o hrăneşte mai mult) şi că Samantha era chelneriţă şi nu dintotdeauna P.R. Executive. 

SATC2 a avut câteva bad reviews, dar ca fan adevărat nu le accept ca fapt, deşi le pot înţelege. Se vorbeşte de viaţa după căsătorie a cuplului Carrie and Mr. Big, despre viaţa cu doi copii şi o doică super sexy a cuplului Charlotte şi Harry, despre cum să fii o femeie puternică pe toate planurile şi să fii lângă familia ta, în deciziile Mirandei şi despre bufeurile, schimbările hormonale şi apetitul unei femei la menopauză, pe numele ei, Samantha Jones. 


Şi da, poate că nu e nimic nou şi poate-ţi par superficiale acţiunile, căci în fond viaţa altor femei este de zeci de ori mai grea, dar femeile acestea, ca şi personaje, fac şi de această dată ceea ce au făcut mereu: deschid ochii, merg înainte cu stil, au curaj, sunt sincere şi nu lasă cu uşurinţă portiţe deschise spre depresie, chiar dacă au 52 de ani şi sunt la menopauza, chiar dacă sunt mame full-time, chiar dacă au job-uri unde nu-s apreciate din motive superficiale (femeie într-o lume a bărbatului) şi chiar dacă primesc ceea ce şi-au dorit dintotdeauna, dragostea bărbatului mult iubit, dar află că uneori, nu este suficient.


Abu Dhabi, locul unde se retrag fetele de această dată, dă voie mirajelor să apară, mă rog, nu-i un miraj apariţia lui Aidan, fostul iubit al lui Carrie Bradshaw, probabil ca răspuns la toate întrebările fanilor. Michael Patrick a ştiut să scrie o întâlnire superbă în mijlocul unei pieţe din "the new middle east". Întâlnirea şi cina de după a permis personajului Carrie să realizeze diferenţele între nevoia de a flirta, de a fi apreciată şi complimentată şi între a da curs necontrolat unei astfel de întâmplări, fie vorba chiar şi de-un nevinovat sărut

În rest, SATC2 este cum ne-a obişnuit: scene cu mult umor, replici inteligente, mici accidente satirizatoare, ceva compromisuri şi muuultă distracţie!







marți, 1 iunie 2010

Copilărie, o promisiune nerespectată

Îmi doream, când eram mică, să rămân o copilă, dacă asta însemna:

- ca părinţii mei să nu îmbătrânească vreodată (cum mi-au şi promis cu ceva ani în urmă, dar par să se ţină de cuvânt deocamdată...)
- să pot să mă plimb cu rolele şi bicicleta toată ziua
- să merg cu ai mei părinţi în toate parcurile tari de distracţie şi să mănâc vată pe băţ până mi se face rău
- să merg după şcoală la vreo colegă, unde să învăţăm coregrafia de la noua melodie a Shakirei sau Britney Spears ori să jucăm Sims (da, nu-s aşa old)
- să fac haine pentru păpuşi şi să le pun extensii de păr, ori să le tund, după caz
- să mă joc şotron, castelu`, frunza, elasticu`, "ţară, ţară, vrem ostaşi", "raţele şi vânătorii" etc.
- să-mi încep dimineaţa cu Tom & Jerry sau The Flinstons
- să merg la bunici şi să fac cu prietenii mei de acolo într-o zi de vară secetoasă o "mumuliţă a ploii"; staţi că vă traduc: ne strângeam anual la câte unul dintre noi acasă, făceam din lut un omuleţ simpatic, pe care-l plasam pe o tăblie de lemn, apoi îl petreceam până la râu (drum presărat cu plânsete şi ţipete şi flori) unde-l lăsam pe individul de pământ să se ducă de-a cursul râului, odată cu toate florile adunate de noi până acolo şi să cerem în schimbul lui zile de ploaie multă, care să domolească setea pământului crăpat şi să îmbogăţească recoltele ce urmau să vină toamna respectivă. Apoi, reîntorşi pe uliţă, ne aşezam pe preşuri cusute la război,  la umbra copacilor de la poartă şi puneam masă întinsă cu ce scotea fiecare din traistă, adus de-acasă; era un fel de pomană a mumuliţei ploii
- să am genunchii mereu juliţi de la atâtea căzături
- să fac pact de prietenie pe viaţă cu ale mele fete şi să îngropăm documentul secret
- să fiu fascinată de fiecare boboc de gâscă sau de raţă care iese din găoace
- să merg cu prietenii mei pe câmp, cu caii bunicilor, să culegem iarbă pentru animăluţe
- să adopt toate pisicuţele părăsite (de câini mi-era frică după ce-am fost muşcată de-al meu)
- să am grijă de puiuţul guguştiucilor din plopii din curtea bunicilor (în fiecare an câte unu` pica din cuib şi o chinuiam pe bunica mea să-i dea apă şi mâncare, şi-l ţineam lăngă sobă până se înzdrăvenea primăvara)
- să am emoţii în fiecare început de septembrie, când mi se cumpără ghiozdan şi rechizite noi
- să-mi repet rolul pentru serbările cu temă de la şcoală
- să fug de la ore ca să jucăm handbal cu celelate clase şi să le învingem
- să mă trezesc dimineaţa şi să NU am lângă mine agendă, organizer, telefoane mobile, laptop şi ceas deşteptător



Am mai zis-o şi-o mai zic:
Asculta mai multe audio Divertisment

Există inimi în care Dumnezeu poate privi fără să-şi piardă inocenţa...



Nu trebuie să-ţi impui să scrii o operă, trebuie doar să spui ceva care să poată fi şoptit la urechea unui beţiv sau a unui muribund.





La mulţi ani!