luni, 20 decembrie 2010

Mai bine să umplem cu flori toate craterele vulcanilor

Acţiunea "Zâmbete gratis de Crăciun" a fost un succes. A luat proporţii, aşa cum nu speram, dar m-a încântat teribil. Am reuşit, prin donaţiile voastre, să bucurăm prin cadouri îmbelşugate, 4 centre de plasament. Nimănui de acolo nu i-a venit să creadă că am venit în nume propriu, că nu suntem o fundaţie sau vreo firmă. Am strâns atât de mult lucruri şi am cumpărat din banii donaţi cele mai interesante dulciuri, cele mai proaspete fructe, rechizite ingenioase, produse de igienă şi am încântat aproape 90 de copii.



Vizitele la centre nu au fost cele aşteptate oricum. Nu am să vă vorbesc despre ochişori mari în care licăreau suferinţele ori despre condiţiile de trai care sunt în unele dintre aceste centre. Acest gen de discursuri va fi auzit la vedetele care au făcut asemenea gesturi umanitare şi nu le pot ţine secrete, ba chiar simt nevoia să pipereze cu lacrimi şi sentimente de compasiune poveştile lor menite să topească fanii. Motivul pentru care eu am făcut oarecum publică acţiunea este acela că nu dispun de puterea lor financiară ori de legăturile lor şi-am fost nevoită să mă fac auzită ca să strâng toate acele donaţii geniale. Motivul pentru care postez acum şi am să arăt câteva poze, este pentru că vreau să vadă toţi cei care au donat unde au ajuns obiectele de la ei.



Am avut parte de extreme. Am debutat cu-o vizită în centrul fără speranţă, aşa cum l-am numit eu simbolic. L-am perceput ca pe un loc unde erau adunaţi toţi cei care şi-au pierdut calea şi pentru care nu era nimeni ca să-i ridice, să-i scuture de praf şi să-i urce iar pe şine. Nu m-aş grăbi să arăt cu degetul, să spun că-i vina autorităţilor, că oamenii nu se implică. Dar ce promit e că o să studiez situaţia. Asta pentru că, dincolo de comportamentul uşor dezumanizat al copiilor, dincolo de limbaj şi de ţipete, dincolo de instinctul de acaparare dus la extrem, am simţit nevoia lor de-a mă ţine de mână şi de a mă strânge în braţe. Brusc, nu mai erau rromi, nu mai aveau vârste sau sex pentru mine, aveau doar nevoie de afecţiune. Pe de altă parte, am învăţat din celelalte centre că dorinţa lor de a primi afecţiune se poate transforma într-o obsesie pentru persoana care le-o oferă, deci e un tărâm minat şi trebuie lucrat cu mare atenţie cu aceşti copii. De acea spun că nu învinuiesc personalul de acolo neapărat, dar nici nu am înţeles în totalitate renunţarea lor la luptă, în esenţă acesta este full-time job-ul lor şi nu pricep de ce nu-l fac la grad de implicare maximă.



Ce pot face eu şi sigur am să fac, e ceea ce puteţi face şi voi. Dincolo de donaţii, cadouri, jucării, haine, dulciuri etc, au nevoie de oameni, de exemple, de tineri şi de prezenţa noastră acolo. Voluntariat se traduce şi presupune 8 - 10 ore pe lună de petrecut în centrele respective, alături de copii şi mai înseamnă implicare-n acţiunile lor. Deja am fost invitaţi pe 23 decembrie la serbarea de Crăciun a celor de la Pinocchio, din zona Vitan. O să le placă să ştie că suntem acolo.

Apropo de mulţumirile lor, trebuie să recunosc că-n fiecare centru, chiar şi-n cel fără speranţă de care vă spuneam, ni s-au cântat colinde, s-au spus poezii şi am primit invitaţii la serbările lor viitoare.



Extrema cealaltă a fost o casă de copii talentaţi, cu medalii de aur pentru jocul de ping-pong, pentru clarinet, pentru înot sau alte aptitudini dezvoltate odată cu reabilitarea şi reintegrarea lor în societate, totul fiind posibil datorită centrului care i-a găzduit. Acolo am rămas fără cuvinte. Camerele erau ordonate (spre deosebire de-a mea de exemplu), mergeau duminică de duminică la biserică iar seară de seară se rugau în capela din subsolul centrului de plasament, făceau cu rândul curăţenie la bucătărie, mergeau la Palatul Copiilor şi nu aveau nicio absenţă la şcoală, ba chiar aveau rezultate foarte bune la majoritatea materiilor. Deci se poate. Ce făcea diferenţa între acest centru şi primul despre care vă menţionam? Persoanei care ne-a primit îi spuneau mami, dânsa cânta cu ei la chiatară şi le explica reguli de societate şi conduită oricând copiii erau nedumeriţi. Au un comportament excepţional şi sunt uniţi ca nişte fraţi.

Ar mai fi ceva amănunte şi detalii picante de povestit, dar din respect pentru ei nu am să le fac publice pe blog. De asemenea nici poze cu feţele copiilor din centrele unde ni s-a interzis fotografierea chipurilor lor. O lege pe care o pot pricepe, dar sunt şi altele absurde. De birocraţii şi de legi şi hârtii şi procese verbale ne-am tot lovit, dar asta este partea mai puţin frumoasă a acţiunii şi de nedezbătut acum, din moment ce-a fost depăşită şi am reuşit oricum să ducem la capăt acţiunea.



Închei cu mesaje de mulţumire, tuturor celor care au donat şi mai apoi echipei de participare: Dragoş FRD, Cris-Mary, Bianca R., Ileana Olaru, Ruxandra Olaru, Iulia P., Mihaela S., Sabina S., Izuh, Alex Zarya, Crisu', Cristina G., Vali DVA, Alexandra H., Roxana Z., Anca Z., Lorre, Georgiana P., Manuela D., Ema, Mariciu' şi moşului nostru, mister Vicenţiu. De asemenea tuturor celor care au donat prietenilor mei şi pe care nu îi cunosc personal.



Mulţumim!

More pictures from this event here.

2 comentarii:

  1. "Suntem responsabili nu doar pentru ceea ce facem, ci si pentru ceea ce nu facem" (Moliere).

    Fara initiativa ta nu m-as fi implicat. Asa ca eu sunt cel care trebuie sa-ti multumeasca pentru ... 'oportunitate', pentru ca mi-ai dat sansa de a contribui la un asemenea proiect.

    "...am învăţat din celelalte centre că dorinţa lor de a primi afecţiune se poate transforma într-o obsesie pentru persoana care le-o oferă". Pe de o parte nu cred ca li se intâmpla doar copiilor (ma refer la cei care sunt copii dpdv biologic). Pe de alta parte...il n'est jamais trop tard pour apprendre. O lectie din care fiecare poate invata câte ceva....

    RăspundețiȘtergere