M-a sărutat...

Într-un restaurant drăguţ, foarte apreciat şi plin de clienţi, unde obişnuiesc să îmi iau prânzul, s-a întâmplat zilele trecute o faza drăguţă. Mereu se întâmpla... dar de data asta...

Localul nu-i din cele mai elegante, dar se ridică la câteva pretenţii îndrăzneţe, mai ales pentru zona respectivă. Singura chestie care mă stresează la ei... este că au mereu tacâmurile lăsate pe masă. Am citit de câteva ori codul bunelor maniere, îndrăznesc să spun despre mine că-s o persoană atentă cu gesturile şi comportamentul său, mai ales în public. Şi cum spuneam, cred că ţine de bunele maniere să nu laşi tacâmurile drept suport paticulelor de praf şi altor impurităţi în aşteptarea fericitului următor utilizator.

Au la acest restaurant un şef de sală (cred că asta ar fi denumirea postului) foarte pregătit. Omul ştie multe limbi străine, are maniere alese, discuţii interesante cu clienţii lui, mai ales cei străni (căci vin mulţi străini acolo). Mi-a plăcut să îi apreciez glumele într-o engleză ca la mama ei acasă, ori să îi urmăresc accentul franţuzesc molipsitor şi să apreciez conversaţii în alte limbi străine, din păcate, nu toate cunoscute mie. Am putut maxim, să le recunosc fonetic. Îşi ajută mereu colegii, care par uneori depăşiţi de situaţie, iar el, de un prefesionalism extraordinar în comparaţie.

Şi totusi, zilele trecute, după ce colegul său a debarasat o masă, a avut o tehnică specială de înlăturare a firimiturilor de pe masă... SUFLÂND spre nenorocitele rămăşiţe, cu toată puterea sa, eliminând particule de salivă ce luceau sub razele unui soare timid de februarie... Oh, God.. WHY? Cu siguranţă, dacă sărutul nu-i decât un schimb de fluide... m-a sărutat deja!


AŞA NU!