They shoot happy people, don`t they?

Cred că oamenii renunţă să fie fericiţi, pentru că fericirea nu e la modă. Simplu!
Şi trebuie să recunosc, că uneori mi-e teamă şi mie să fiu prea fericită, doar pentru că mi-e să n-o consum pe toată. Şi am avut şi momente triste în viaţă şi vor mai fi, de asta pot fi sigură. Dar am noroc de putere, a mea şi a celor din jur, sau aş traduce asta prin ajutor de Sus, printr-o forţă care ne face oricum să mergem mai departe.

Însă ca stare generală, sunt o persoană fericită. Vorba persoanei dragi mie, de când mă plimb prin blogosferă am impresia că duc o viaţă foarte fericită. Ştiu că din punct de vedere psihologic, fericirea este o stare deosebită de împlinire a ceva ce s-a realizat şi a provocat un succes neaşteptat sau mult aşteptat sau aşteptat tensionat. Se manifestă ca o stare euforică încărcată de trăiri intense ce nu numai că provoacă un fel de trăire recuperatorie puternică, ci şi o energizare, o stare de receptivitate şi toleranţă, creşterea dorinţei de a face ca şi alţii să fie fericiţi.

Nu-s ipocrită, ştiu câţi oameni suferă, îi cunosc personal pe unii şi, empatică fiind de firea mea, mi-am dat seama că n-aş fi rezistat nicio singură zi în locul lor. Dar e uimitor cum oamenii aceia NU se plâng, merg mai departe, nu stau în loc, nu cer milă, ba chiar mai AU PUTEREA să zâmbească ori să facă o glumă, ori dacă nu, să reuşească să binedispună oamenii de lângă ei. Sunt un izvor de energie, hrănit probabil, undeva adânc, acolo unde nu ni se lasă la vedere, de frustrări, de întrebări retorice, de suferinţă.

În afară de oamenii aceştia, care au probleme serioase, iar împlinirea şi sănătatea nu a mai ajuns şi pentru ei, există şi restul oamenilor, sănătoşi şi cu putere de muncă.

Am aflat că aceştia din urmă,  se pricep foarte bine la ceva: lamentări. Ne plângem când avem 20 şi ceva de ani, mergem la o facultate şi avem (eventual) un job provizioriu şi viaţa e a atât de grea. A trecut valu` şi s-a dus naibii şi noi am rămas ca fraierii iar iluziile şi speranţele noastre au fost duse de val, pretutindeni. Ba chiar ne plângem pentru ceilalţi, ba chiar am înţeles exact ce se întâmplă cu noi şi deja vorbim la nivel macro, despre cât de nedreaptă e viaţa în general, despre conspiraţii generale, despre egalitate, despre locuri potrivite.

Felicitări! V-aţi prins că nu mergem pe drumul cel bun. Hai să comentăm despre asta la nesfârşit. Cu ce ne va ajuta? Ca să avem un nou support group? Ca la alcoolici, drogaţi, femei molestate ori oameni cu probleme de greutate?

Dragilor, nu-i mai demn să plăteşti o chirie în alte state ale lumii, nu-i mai demn să ai un job modest în altă ţară decât România. Corect, e altă civilizaţie, o altă economie şi perspectivă. Dar când nu eşti în stare de prea multe lucruri aici, ce te face să crezi că altundeva vei fi?

Multora ni se întâmplă să nu ni se recunoască talentul, să nu ajungem să facem ceea ce ne dorim în viaţă, iar sistemul de care vă feriţi cu toţii nu ne ajută nici el. Dar dacă lamentările vor fi nesfârşite, lacrimile şi deznădejdea infinite, vor atârna precum un rucsac plin cu pietre, ne va apăsa umerii şi vom înainta foarte greu.

E alegerea voastră, lăsaţi greutatea plângerilor, poate vedem şansa aia daca ne dăm voie să ajungem la ea.
Fiecare, ca individ...

Şi dacă nu vă place mesajul meu, măcar să vă vorbesc aceeaşi limbă: